Arhitectura la scară sentimentală: Studio Ossidiana
INTERVIU: Anda Zota FOTO: courtesy of Studio Ossidiana
Arhitectura are o narațiune aparte în proiectele Studio Ossidiana. În lumea noastră hiperdigitalizată, Alessandra Covini și Giovanni Belloti recurg la machete făcute de mână, pe care le fotografiază adesea în apă, nisip sau pământ. Puternic încărcate de referințe, de la „Aldo van Eyck, Andrea Branzi, Lina Bo Bardi, Ettore Sottsass, John Hejduk, Enzo Mari, Cedric Price și mulți alții”, instalațiile lor conturează un univers al jocului, al întâlnirilor tandre. Obsidianul este o rocă vulcanică folosită în epoca de piatră pentru confecționarea armelor și uneltelor – de aici pornește și impulsul lor intuitiv de a experimenta constant cu spațiul și materia.
Alessandra și Giovanni, încă de la primul interviu tipărit cu voi pe care l-am citit în revista Extra Extra (de care m-am îndrăgostit când am vizitat Rotterdam), mi-a rămas în minte caracterul sentimental al proiectelor voastre: dimensiunea domestică a lucrărilor, scara redusă a proiectelor, pavilioanele gândite cu mare atenție la detalii. Cum provoacă sau evocă ele orașul?
Când ne-am început activitatea, duceam o existență oarecum nomadă, între SUA, Olanda și Italia. Prin proiectele noastre, am început să ne imaginăm un oraș al elementelor recurente, un oraș constând în fragmente, elemente care evocă locurile în care am trăit, cu ceva din la città diffusa din valea râului Po, din arhitectura porturilor din Amsterdam sau Rotterdam, ori din structurile plutitoare ale orașelor olandeze construite pe apă sau ale lagunei venețiene, unde a studiat Giovanni. Proiectele noastre deveneau adeseori un ecou și o traducere a elementelor pe care le-am întâlnit pe acele meleaguri, într-un mod de lucru parcă apropiat de felul în care John Hejduk construia și imagina personaje asemenea unor actori care se mută de pe o scenă pe alta. Astfel, încercăm să provocăm și să evocăm orașul, prin proiecte care se doresc a fi pozitive și generoase, și care adeseori iau naștere din polemici sau au o dimensiune sentimentală, ce transformă o experiență personală în ceva care ne poate conecta cu alți oameni.
De exemplu, în cadrul proiectului Firedunes, experiența domestică de a sta în fața unui șemineu a fost transpusă într-un spațiu public colectiv – un peisaj cu dune și o serie de șeminee și cuptoare la scară mare, precum și o groapă de foc, unde vizitatorii puteau să gătească, sau să se încălzească noaptea lângă flăcări. Noi am crescut în case vechi, unde șemineul sau soba erau aprinse pe aproape toată perioada iernii, dar proiectul nu este autobiografic, pentru că astăzi flăcările pe care le vedem sunt de la aragaz sau de la lumânări. Are mai degrabă legătură cu un viitor posibil decât cu o experiență nostalgică.
Cum a luat naștere Studio Ossidiana? Care sunt ambițiile voastre?
Am început de la o nevoie de a crea lucruri. Ne săturaserăm de proiecte de design care necesită ani întregi de muncă și nu lasă nimic în urma lor, în afară de câțiva gigabiți de date pe un server, undeva. Ne doream să creăm lucruri care să aibă o viață a lor. În ultimii ani, am creat și construit câteva astfel de proiecte, dar poate că nevoile noastre se schimbă. Desigur, ne dorim în continuare să creăm și avem o listă lungă de proiecte care sperăm să se realizeze, dar suntem din ce în ce mai interesați de proiecte care se întind pe perioade îndelungate de timp, în care linia dintre grădini, clădiri și întreținerea lor se estompează.
Ne-ar plăcea să ne implicăm în proiecte de întreținere care să dureze mai mult de o viață de om și să nu fie niciodată finalizate, ci mereu în căutarea următoarei lor iterații. În prezent, lucrăm la renovarea grajdurilor fermei familiei lui Giovanni, o cascina din secolul al XVII-lea, unde fiecare urmă și fiecare gest de design amintește de alte epoci și te face să îți dai seama că ești mai mult custode decât proprietar, sau că ești doar unul dintre numeroșii designeri care au lucrat și vor lucra cu aceleași cărămizi, sau cu același sol.
Unele dintre lucrările voastre explorează „materia nedomesticită” – solul, în diferite moduri, forme și ideații. Cum vă poate ajuta solul, ca mediu, să vă aduceți viziunile la viață?
Solurile sunt cel mai mare povestitor, și nouă ne plac foarte mult poveștile. Le folosim adeseori ca „materiale vrac” în proiectele noastre, ca suprafețe care să poată fi cultivate ori amestecate, sau pietrificate în cadrul materialelor de construcții. Suntem fascinați de soluri, pentru că ele pot aduce în prim-plan idei complexe și diferite tipuri de interacțiuni cu mediul. Ele ne amintesc că nu suntem nici salvatorii, nici cuceritorii naturii, dar nu suntem nici spectatori, deoarece nu putem evita interacțiunea cu solul, pentru că tot ceea ce facem este, cumva, prezervat și totul este etern.
De exemplu, în cadrul instalației Wandering Fields (Milano Design Week 2022), am creat un covor realizat din diferite tipuri de sol din Olanda și valea râului Po, care a devenit o grădină unde puteau fi trasate urme care să rămână, unde vizitatorii puteau deveni grădinari și geografi, pe scurt – un loc unde puteau fi restabilite diferite tipuri de raporturi cu solul pe care îl locuim.
Toate tipurile de soluri pe care le-am găsit și le-am folosit au fost antropice: pământul de flori pe care l-am pus în ghivece provenea din cadrul fermelor de animale și fusese procesat cu uree; cochiliile, folosite adeseori pentru pavarea parcurilor din Olanda și în industria horticulturii, sunt un produs secundar al extracțiilor de nisip din Marea Nordului; solurile roșii pe care le-am folosit proveneau din cărămizi zdrobite, multe preluate din foste ziduri din Cascina sau ferme de pe valea râului Po. Ideea că terenurile de la Roland Garros ar putea fi amenajate cu materiale din foste case sau grajduri, din clădiri ce fac parte din istoria unei țări sau a unei familii este ceva greu de realizat, la fel ca ideea că cochiliile, astăzi un mineral, au fost ființe vii și, în funcție de unde provin, ființa aceea ar fi putut fi în viață acum o săptămână sau acum un milion de ani. Aceste fapte pun în perspectivă fereastra de timp limitată prin care privim lucrurile, dar, cumva, ne poziționează și pe noi în cadrul erelor geologice.
Prin acel proiect, ne-am dorit să explorăm aceste complexități, scoțând la iveală discuții despre ce înseamnă să „îngrijești”, să grădinărești și să cultivi folosind materiale care nu sunt atât de inocente, ci rezultă în urma unor procese de extracție, adeseori poluante. Ne-am dorit să explorăm felurile în care ne-am putea „iubi monștrii”.
La finalul instalației din spațiul galeriei Assab One, solurile au fost amestecate și depuse în Parcul Trotter din Milano, devenind un pat de flori care a fost apoi plantat și îngrijit de copiii de la școala elementară Casa del Sole. Atât Assab One, cât și școala au fost excepționali prin felul în care s-au îngrijit de aceste materiale de-a lungul anului trecut, iar această stranie mandala de soluri este acum o mică grădină în Milano.
Acordați un interes deosebit spațiilor care pot fi ușor apropriate de vizitatori și creați structuri modeste și, în același timp, ambițioase, cu care oamenii se pot juca. Este jocul important pentru voi?
Credem că jocul nu doar urmează, imită sau adaugă valoare vieții de zi cu zi, ci o informează, înlocuind normalul cu straniul: orice joc este un experiment, o explorare a ceea ce lumea și viața ar putea deveni. În cartea Homo Ludens, Johan Huizinga scrie că jocul precedă cultura, pentru că toate animalele se joacă. Jocul este o formă de abstractizare și de gândire pe care o împărțim cu alte specii. În domeniul nostru, arhitecții care și-au dorit să integreze jocul în spațiul urban, precum Cedric Price cu al său Fun Palace, sau Aldo van Eyck cu locurile sale de joacă urbane, au fost interesați și de relația dintre oameni și animale. Considerăm că joaca și interacțiunea cu alte animale se înscriu într-un tipar de gândire similar, o memorie colectivă unde jocul, ca formă de abstractizare și de acțiune, reprezintă cheia pentru a înțelege lumile, oamenii, animalele, și a deveni familiari cu necunoscutul prin fabricarea de reguli, spații, unelte.
Care sunt punctele voastre de reper? Puteți să ne dați câteva exemple din proiectele voastre?
Aldo van Eyck, Andrea Branzi, Lina Bo Bardi, Ettore Sottsass, John Hejduk, Enzo Mari, Cedric Price și mulți alții, dar punctele noastre de reper nu sunt neapărat proiecte de arhitectură sau de design. Ne găsim inspirația în covoare persane, colivii de păsări, în structurile plutitoare ale „teatrelor lumilor” din Veneția sau în grădinile plutitoare otomane, în împrejmuiri de grădini sau în garduri vii.
Ce schimbări antrenează pavilioanele voastre în comportamentele din spațiul public? Cum interacționează oamenii cu lucrările voastre și cum credeți că le schimbă ele modul de a percepe? Cum se reflectă în cazul utilizatorilor această căutare a tandreții?
Ai dreptate să vorbești despre tandrețe. Deși, bineînțeles, nu avem cum să știm cum va fi utilizat un proiect până nu este instalat, considerăm că munca noastră e mai aproape de crearea unei unelte decât a unui produs finit, și ne plac programele care lasă ceva neexprimat, care poate fi completat mai târziu. De exemplu, iazul din Kunstpaviljoen M. nu a avut un program clar. Noi am crezut că va fi folosit pentru expoziții sau pentru înot, ca o grădină sau ca un loc de pescuit. Însă spațiul a căpătat un caracter propriu și probabil că va continua să se transforme. În momentul de față, este folosit pentru vernisaje și expoziții, dar nu vom fi dezamăgiți dacă va fi transformat într-o grădină cu plante acvatice sau va deveni un spațiu mai informal, unde oamenii pot merge să bea ceva sau să înoate.
Vara aceasta, în Logroño, am creat o „grădină a intersecțiilor”, trei camere care se intersectează, unde oamenii se pot plimba pe alei amenajate cu soluri din regiune și se pot pierde într-un mic labirint de pământ. Am văzut acest proiect ca având un caracter contemplativ, de spațiu unde oamenii pot juca șah și pot purta conversații intime seara târziu. În schimb, s-a dovedit a fi un loc de joacă dezordonat, murdar, dar fericit, plin de copii și adolescenți, ceea ce i-a dezamăgit total pe cei ce voiau să încerce uneltele de grădinărit „zen”. A fost un loc al acțiunii, unde îți intră pământ în pantofi și te alergi cu alții prin camere, și nu unul al contemplării introspective. Proiectul este acum instalat în cadrul unei școli, unde funcționează ca sală de clasă în aer liber.
Poate într-un alt timp și într-un alt loc, ar fi putut fi o grădină liniștită, și poate că într-o zi va fi. Cu alte cuvinte, poate că afecțiunea se naște din grijă, a noastră, dar și cea a clientului, a unui trecător sau a cuiva care merge acolo în fiecare zi, și noi încercăm să creăm într-un fel care să permită exprimarea acestui potențial, dar nu știm mereu încotro va duce demersul nostru.
