Cornel Brad: „E important să faci ceea ce trebuie în momentul potrivit, ca să poţi fi mulţumit la sfârșitul unei vieţi”

Cornel Brad fotografiază oameni cu un ochi sensibil și mereu pregătit să surprindă tainele de dincolo de aparenţe. După portretele muzicienilor și artiștilor prezenţi la Festivalul „George Enescu” ediţia 2013, surprinse în albumul Interludii (iglooart, 2014) și după Faces beyond ideas – portrete ale unor personalităţi culturale româneşti şi internaţionale prezente în anul 2016 la Festival of Ideas, organizat de Aspen Institute România, în vara lui 2018 Cornel a lansat albumul Oameni.Putere.România, un proiect personal și independent. Radiografie în peste 100 de portrete a unor momente-cheie ale istoriei românilor din ultimul secol, albumul este o chestionare a felului în care ne raportăm la putere. Dincolo de imagini, poveștile oamenilor surprinși în album (Doina Cornea, Neagu Djuvara, Mugur Isărescu, Herta Müller, Ioana Voicu-Arnăuţoiu, Mihai Șora, Ivan Patzaichin, Dumitru Prunariu ș.a.) încearcă să atingă cât mai multe persoane.

Cum ai ajuns la acest subiect? L-ai gândit în legătură cu Centenarul Marii Uniri?

Am simţit nevoia să fotografiez oameni. Am început în 2017 cu gândul la 2018, însă nu am avut în cap 100 de fotografii și nu mi-am dorit să fac parte din acest demers care sărbătorește Centenarul cu orice preţ. E un moment omagial pe care îl folosesc și ca să sărbătoresc, dar și ca să pun un set de întrebări unei societăţi, întrebări al căror răspuns îl caut și eu. Esenţa subiectului este felul în care ne raportăm la putere. Sunt oameni care au avut puterea și au folosit-o sub diverse forme în diferite direcţii și alţii care au atins excelenţa în domenii variate: business, sport etc. Și sunt oameni care au suferit din cauza abuzului de putere – precum adolescenta aruncată la 15 ani în închisoare în perioada comunistă –, oameni care au suferit la revolta de la Brașov ori oameni care au participat la Revoluţia din ’89 și la Mineriade.

Cum îţi dorești să evolueze proiectul Oameni.Putere.România.?

Unul dintre motivele pentru care mi-am dorit să fac cartea asta este ca să transmită un set de povești și un set de lucruri unei generaţii mult mai tinere. Din acest motiv, am realizat că fotografiile din carte trebuie să fie ușor de accesat cumva, să ajungă în școli, facultăţi sau chiar în staţii de autobuz. Am început să lucrez deja să pun voci peste aceste fotografii. Vocile care vor însoţi imaginile vor rupe bariera printului, ducând totul mai aproape de oameni.

Cartea este un album de artă, printat în condiţii excepţionale. Are și o tehnică de legătorie care îi permite să se deschidă la 180 de grade. Ei bine, poveștile merită să treacă dincolo de print – este ceea ce am învăţat dând albumul oamenilor. Eu am făcut o carte de fotografie și am scris niște descrieri folosind surse personale, Wikipedia și întâlnirile mele cu oamenii, iar când albumul a ajuns la public am avut surpriza unor reacţii din care am înţeles că și poveștile sunt foarte importante. Mi-am dat seama că nu pot rămâne doar fotografiile în album, mulţi dintre cei surprinși având notorietate internaţională, alţii fiind excelenţi în domeniul în care activează. Domnul Porancea, spre exemplu, este cel mai longeviv angajat al celui mai înalt punct de lucru din România. Simpla imagine nu ar fi transmis acest lucru.

Fotografiezi oameni. Asta implică o conexiune specială, o doză suplimentară de empatie cu subiectul. Cum reușești să ajungi în acel punct?

Eu sunt un timid, dar la un moment dat am ajuns să vând cărţi la librăria de la Sala Dalles, unde am învăţat să înţeleg mai repede oamenii și să îmi dau seama că unele lucruri care par superficiale au rădăcini foarte profunde. Acolo am făcut un fel de mic antrenament – când un om rezonează cu o anumită carte poţi înţelege atât ce se întâmplă în ea, cât și în omul respectiv. În demersul fotografic, prezenţa mea e una onestă în faţa oamenilor, chiar respect poziţia și experienţa lor, încercând să înţeleg ceea ce este în persoana din faţa mea. Îmi place să fotografiez oameni, pentru că vorbim despre diversitate și cred că am nevoie și să admir persoanele respective, să simt că lucrurile pe care le aflu mă îmbogăţesc sufletește.

Ţi se pare că după finalizarea albumului ai primit unele dintre răspunsurile pe care le căutai?

Unul dintre marile răspunsuri primite în urma acestui demers este că forma de rezistenţă, de opoziţie faţă de putere, s-a schimbat teribil în România ultimilor 70 de ani. Avem copilul de 15 ani închis abuziv în perioada comunistă și condamnat la 15 ani de închisoare și ajungem, trecând prin închisori comuniste, prin revolta de la Brașov, Revoluţia din ’89, Piaţa Universităţii, la momentul actual, în care pe Facebook ne putem permite să fim protejaţi cu o transmisiune live. Este cumva dovada unei evoluţii, pentru că răbdarea, o bună cunoaștere a pasului istoric și a felului în care o societate se poate dezvolta sunt fin trasate în carte. Un alt lucru pe care l-am învăţat fotografiind acești oameni este că e foarte important să faci ceea ce trebuie în momentul potrivit, ca să poţi fi mulţumit de ceea ce ai făcut la sfârșitul unei vieţi.

De câtă interacţiune umană este nevoie pentru o fotografie reușită?

Unul dintre cele mai iubite portrete pe care le-am făcut a fost cel al cardinalului Lucian Mureșan. Am fost de trei ori la Blaj și de două ori am fost refuzat în cel mai frumos și mai cald mod posibil, pentru că în faţa lui Dumnezeu o fotografie nu contează și atunci când un om crede într-un cu totul alt spectru de emoţii, o fotografie poate părea extrem de frivolă. Dar la un moment dat a înţeles că acest proiect se află dincolo de frivolitate și de o minimă raportare istorică și s-a întâmplat acel portret. Au fost însă și situaţii în care am avut alocate doar cinci minute sau am avut întâlniri de o oră, două.

Un fotograf care continuă să te inspire:

Fotograful pe care îl iubesc cel mai mult se numește Cosmin Bumbuţ și este cel mai bun fotograf român, pentru că a reușit pe o perioadă lungă de timp să fie relevant în foarte multe domenii, de la modă, comercial etc., înţelegând ce înseamnă fotografia și făcând în prezent proiecte sociale suficient de importante ca să schimbe ceva în jurul lui. Cred că am fost fascinat de el fiindcă a reușit să se reinventeze de nenumărate ori și nu are pic de urmă de manierism.

Altfel, inspiraţia vine din multe alte părţi. Când lucram la librărie în anii ’90, spre exemplu, era penurie de informaţie și făceam achiziţie de carte de la cele mai importante edituri de artă din lume. Faptul că le-am avut la îndemână mi-a construit un fel de educaţie.

Ce altceva te mai atrage să fotografiezi?

Fotografiile nud mi se par o formă interesantă de intimitate. Fac și ceea ce se poate numi street photography, am un ochi viu și atent. Dincolo de toate acestea, port în mine și marea întrebare legată de cum reușim să schimbăm o societate prin fotografie. Îmi doresc să fotografiez subiecte relevante pentru mine. De curând, spre exemplu, am lucrat cu niște bolnavi care fac parte dintr-o campanie a unei asociaţii pentru apărarea drepturilor bolnavilor din România; am întâlnit niște oameni minunaţi și i-am fotografiat.

Interviu apărut în Banchiza Urbană 11 / toamnă 2018