Dosar #214. Nicolas Triboi: „București este un colaj dadaist, plin de contradicții”
INTERVIU: Anda Zota FOTO: courtesy of Nicolas Triboi/Foaie verde
Cred cu tărie că una dintre cele mai relevante discuții se leagă de felul în care arată orașul în care trăim și de modul în care ne raportăm la el. Îl consider pe Nicolas Triboi „vinovat” pentru toate spațiile publice verzi pentru care Bucureștiul mă atrage, și discuția cu el pornește de la o curiozitate mai veche: cum se transformă aceste spații în timp?
Cum arată, pentru tine, Bucureștiul de azi? Cum simți că s-a transformat orașul în ultimii 10 ani? Cum se raportează acum oamenii la spațiul public și la spațiul verde?
Pentru mine București este un colaj. Un colaj dadaist plin de contradicții, de nonsens, de revoltă. Acest colaj este evident oriental și fermecător, chiar dacă uneori ne prefacem că tindem spre ceva coerent, în stil occidental. Nu, București nu va fi o capitală occidentală niciodată, chiar dacă am descoperit locuri de parcare cu taxă anul trecut. Maidanul poate fi bordurat, omul tot va tinde în direcția în care „crede”. București crede, București nu știe, și asta este extrem de valoros. Bucureștenii nu cred în borduri, chiar dacă unii vor borduri. Bucureștiul este o capitală, o metropolă atractivă care șifonează zonele rurale din jur în timpul săptămânii și le irigă în weekend. Între mare și munte, între Orient și Occident, în această câmpie dementă denumită „Valahia”, „Bărăgan”, cu ciulinii ei (mă refer la Panait!) și stupine călătoare după flori de tei și de rapiță! Neam de păstori, iubitori de crap și de mititei! Oameni veseli care se strâng în jurul munților de pepeni de pe trotuar vara când mor de cald și caută o boltă de viță-de-vie… De la munții de pepeni la muntele Athos este distanță mică, numai să scapi de miliție, de șacali, și de iarnă! Iarna, când vine zăpada dintr-odată, noaptea, cu chiciură, cu crengi rupte, câini înghețați și copii veseli prin viscol. Copiii… cu cele mai periculoase locuri de joacă și mămici disperate prin spații verzi, căutând un tobogan sigur.
În 10 ani, București a dat de bani, mulți bani în multe direcții. Ții minte că în 2002 iarba din rondul de la Universitate era cosită cu coasa? Azi vorbim de milioane de euro pentru plante perene și utilaje de ultimă generație. Spațiul verde a devenit o zonă de dezbatere politică, o zonă unde se oglindesc politicieni pentru a arăta cât de mult le pasă de cetățeni. Spațiul verde este destul de insuportabil, a-topic, a-cultural, de multe ori inestetic. El reprezintă bucata de teren uitată de urbaniști și de arhitecți între construcții și drumuri. În spațiul verde dispare ideea de grădină, de parc, de aliniament, de promenadă, de râu, de pârâu, de grădină comunitară… Unde e Dâmbovița? La tub, sub fâșia verde cu ierburi decorative. Unde e apa curată de la Lacul Morii? În groapa de gunoi de la Chiajna? Și noi ne jucăm să punem flori pe dig? Merităm mai mult.
Ai realizat proiecte de amenajare peisageră pentru diverse spații publice din București. Cum s-au transformat ele în timp? Au rămas fidele direcției tale sau s-au reconfigurat?
Orice proiect are un punct de plecare prin care moștenești un istoric consistent. Nu pornim de la zero și nu finalizăm niciodată. De ce? Când lucrezi cu natura, tu creezi un proces care te obligă să fii umil, să înțelegi că proiectul ăsta nu este „al tău”. Peisajul este o șansă de a relativiza despre poziția noastră ca om în legătură cu planeta, cu natura, cu infinitul; în acest vals al timpului unde natura explodează ciclic de-a lungul anotimpurilor, noi acționăm încercând să tindem spre ceva, dar niciodată nu facem ceva „final”.
În 2008 am lucrat la extinderea pentru parcul de la Mogoșoaia, un proiect simplu care voia să mărească parcul cu aceleași elemente de peisaj precum cel istoric: poieni largi, păduri și luciu de apă. Am reușit să păstrăm lucrurile simple, fără alei pe mijloc, fără pădure de brad sau plante care nu se regăsesc în context. Rezultatul este unul discret, de bun-simț, cu poieni generoase, un lac conectat cu pânza freatică, natural, fără pompe, și păduri cu copaci care sper că vor deveni seculari.
În aceeași perioadă am lucrat la parcul dendrologic din Chitila, unde am proiectat pe o fostă zonă pentru deșeuri. Vis-à-vis erau câțiva stejari imenși, izolați într-o poiană. În proiect am propus să recreăm ambianța de „poiana stejarilor”. Am plantat puternic, iar azi, după 15 ani, avem stejari autohtoni foarte drăguți, care sper că vor fi și mai frumoși în 400 de ani, poate chiar să fie folosiți drept adăpost precum castanul de la Cento Cavalero de pe Etna, cel mai bătrân arbore european (de 3000 de ani!) Între timp, echipa de întreținere a mai plantat ceva copaci, dar în mare s-au respectat ambianțele dorite, și ideea de a crea un continuum verde-albastru de-a lungul salbei de lacuri de pe Colentina a fost întreținută cu succes.
La parcul Venus/Opera, am propus un proiect „manifest”, care a recreat o bucată de ecosistem în memoria râului Dâmbovița, într-o grădină circulară închisă, care se traversează pe două pasarele din salcâmi. Natura primitivă era invitată, și a venit. La o ședință de șantier, prima zonă cu apă era deja creată și explicam exact acest concept, că invităm natura să se adăpostească aici, când, întâmplător (sau nu), o rață a zburat și a venit printre noi, în balta mică, cea cu iris și stuf. Nu mai aveam nevoie să explic nimic. Proiectul ăsta a marcat multe spirite în București și așa ideea de natură „sălbatică” a devenit o modă. La fel și folosirea betonului dezactivat. Această grădină – „ecosistem primitiv” – este azi destul de neîngrijită, iar reparațiile făcute la gard nu corespund cu ce era proiectat… Nu am avut atunci posibilitatea să descriem exact modul de îngrijire, de întreținere, iar lucrurile realizate de oamenii din instituție nu și-au menținut caracteristicile estetice. Nu am reușit să păstrăm gardul din împletituri de lemn și a fost înlocuit de unul cu adevărat ridicol, un colaj absurd, nonsens. Cu toate acestea, grădina crește și sper că la un moment dat va fi renovat și Cercul Memorial al Dâmboviței.
Tot atunci am lucrat și la intervenția din rondul de la Charles de Gaulle, care a fost un electroșoc pentru foarte mulți oameni. Natura cinematică, în mișcare, amplasată în jurul rondului, cu sălbăticia urbană compusă din plante obișnuite precum salcie, carpen, aluni – acestea erau elementele conceptului. Multe dintre detalii au dispărut, cum ar fi poienile înflorite, dar esența misterului este încă acolo. Evident că ar fi bine să mai avem o discuție despre cum să se întrețină plantele, cum să se tundă, cum să facem, dar din păcate structurile administrative nu prea sunt organizate atunci când vine vorba de întreținerea spațiilor verzi.
Am lucrat și în Grădina Icoanei la prima renovare din 2012. Nu se agita nimeni atunci, societatea civilă era încă adormită. Am regăsit planuri vechi și am încercat să valorizăm istoria sitului cu pârâul care șerpuiește, amintind de pârâul Bucureștioara care exista cândva în zonă. Proiectul a reprezentat un bun pas înainte, chiar dacă anul trecut s-a recepționat o lucrare de renovare de slabă calitate, unde multe elemente și detalii propuse de noi în soluția inițială au fost pur și simplu distruse (mobilier, lumină, materiale…). Eu nu am avut nicio implicare în această nouă renovare, dar mă bucur totuși că nu au montat pavele auto blocante și că a rămas nisip pe alei. Despre comisiile de specialiști care au avizat asemenea detalii nu am ce să spun, la fel despre palmieri.
Am mai avut multe experimente interesante, mai tematice, la Cinema „Elvira Popescu”, la Grădina Universitarilor sau la Sera Eden – o succesiune de spații extrem de diferite prin administrația lor, despărțite cu garduri, dar cot la cot în același ecosistem, peisaj urban bucureștean. Sera Eden este o grădină de colecție, cu peste 15 soiuri diferite de bambus care, teoretic, vor rezista bine în condițiile urbane. Grădina Universitarilor a fost „curățată” de gunoaie și am propus pietriș pe alei pentru a putea circula simplu, eficient… Am avut apoi și multe alte proiecte mici de grădinii private, din care beneficiarii recoltează astăzi coșuri de kiwi sau flori minunate.
Există un specific al florei din lunca Dâmboviței? Ar trebui ca Bucureștiul să se raporteze la asta atunci când sunt alese speciile de copaci și arbuști care vor fi plantate în spațiile publice? Sau, mai direct întrebat, ce ar trebui plantat în București?
Zona Bucureștiului este extrem de interesantă în dezbaterile de azi legate de adaptarea vegetației la schimbări climatice. În București avem un climat continental pronunțat, cu veri extrem de călduroase și ierni marcate de luni de îngheț și temperaturi care coboară sub -15, -20 grade Celsius. Deci o zonă a extremelor, locuită de sute de ani. Trecătorul va observa arbori mari, netunși pe străzi, care oferă o senzație similară unei catedrale răcoroase, un refugiu ideal pentru păsări, pentru oameni. Cine nu a fost marcat de sentimentul extrem de puternic pe care îl avem în București? Aliniamente de tei de 30 m înălțime de pe străzile mici, arbori izolați, stejari, platani… Arborii au fost lăsați liberi și au ajuns la dimensiuni extraordinare. Ce plăcere să intru într-o stradă plantată de arbori de 30 m! Ce umbră, ce miros! Arborii au fost lăsați liberi ca în multe alte orașe din Sudul României. Lunca Dâmboviței are specificul ei legat de apă, dar din păcate Dâmbovița nu mai există, a fost transformată într-o oglindă de apă cu platbande verzi pe margine. Ea este un tub. Dar lunca Dâmboviței avea zăvoaie, și vii! Să ne uităm la imaginile vechi de pe dealul Mitropoliei, erau vii peste tot, și azi în curți regăsim aceste bolți, pergole, regăsim flori vechi tipice pentru centrul Bucureștiului, o paletă vegetală care amestecă influențele horticole occidentale din secolul trecut cu influențe orientale extrem de bogate, seculare, cu numeroși pomi fructiferi, flori… Orientul bate iară la poartă cu cișmele de apă, curți umbrite, pasiunea pentru flori mirositoare. Orașul iubește grădina, orașul trăiește în curți, afară.
Cu ce tipuri de plante lucrezi în proiectele tale?
Încerc să păstrez o paletă vegetală extrem de rezistentă, care să nu necesite îngrijire, adică fără stropire cu produse fitosanitare sau îngrășăminte; aș fi zis o paletă vegetală care ar putea fi numită ecocert, ca spații sănătoase și durabile. O plantă care trebuie stropită este o plantă nepotrivită… Asta înseamnă că prefer vegetația care se inspiră din mediul înconjurător, iar în București ar fi: tei, frasini, stejari, pini, pomi fructiferi, cireși, vișini, nuci, arbuști cu flori perene și evident plante urcătoare precum glicina, mâna-Maicii-Domnului, trompeta turcului, vița-de-vie… Dacă am un proiect pe litoral, o să mă adaptez și insist cu sălcioara, tamarixul… Dacă e la munte, mai apar alte specii de conifere, brad, Duglas… Și dacă e pe o luncă, propun specii de sălcii, de arini… Nu suport arțarul japonez și nici orice plantă care nu crește ușor.
Cum ar arăta un parc azi, în viziunea ta?
Un parc azi ar trebuie să fie cu vegetație înaltă, cu mulți arbori. Să influențeze climatul local. Ar trebuie să aibă multe spații de contemplare, liniștite, fără funcțiuni predefinite de frica de a te plictisi. Un parc ar trebuie să ofere un sentiment de libertate, de coeziune, să fie un loc primitor, care îți permite să observi în jurul tău, dar și spre tine. Fără smart-bancă și alte prostii. Parcul trebuie să te reconecteze cu tine, să faci o plimbare pe jos, cu bicicleta, să stai să te uiți la veverițe, la păsări… la copii, la babe, la fete… un parc unde acceptăm diferențele noastre fără nevoi de reguli și de borduri. Un parc unde putem să participăm, să venim la film, la grădinărit, la școală. Un parc unde descoperim că lucruri simple au gust, unde descoperim că statul la umbra bătrânului stejar este ceva unic, care te ajută să treci prin viață.
Ce dificultăți ai întâlnit ca membru în Comisia Națională a Monumentelor Istorice, secția Urbanism?
A fost un an valoros, în care am experimentat cu stupefacție cum o comisie poate să evalueze 30 de proiecte în câteva ore. Profesioniștii sunt acolo de dragul meseriei, plata specialiștilor fiind ridicolă. Tot sistemul este bazat pe un spirit tehnic de tip cadastrist/topometrist. Ai voie, ai planul cu coordonate, ai făcut conform sau nu… Dar din păcate am impresia că lipsește esențialul, spiritul fin care să reușească să prindă esența globală a lucrurilor, colectiv, care să ajute un proiect să meargă spre bine fără a căuta tot felul de explicații predefinite conforme nu știu cărei legi… Multe proiecte sunt hidoase, dar conform legii. Cum se poate așa ceva? Cum putem să explicăm că o zonă inundabilă nu este o zonă pierdută? De multe ori apărea discuția despre limita de protecție a unui monument (castel, conac) în cadrul unei comune. Ele aveau o rază de protecție circulară, uneori legată de parcele învecinate, dar aproape niciodată legată de covizibilitate.
La fel s-ar putea discuta și de belvedere pe zonele inundabile, dar despre ele chiar nu este nimeni interesat, fiind considerate non-drept ale Apelor Române. În 10 ani am reușit să distrugem toate ulițele rurale cu șanturi colectoare betonate, o atrocitate generalizată. Oare nu ar merita să depășim mentalitatea asta de topometrist? Nu ar fi normal ca Apele Române să devină o instituție implicată? Să reușim să discutăm cerințele înainte de „judecata de la comisie”? Nu ar fi normal să existe o succesiune de etape pentru fiecare proiect, în care soluția să fie discutată încă de la primele schițe? Viața este o succesiune de etape pe care le considerăm adevărate sau false, dar întotdeauna vor fi discutabile și aici pierdem din ce e esențial, dezbaterea și comunicarea între toți oamenii implicați. Credem că comisia este o jurizare, când ea trebuia să fie un ajutor cu sfaturi bune primite încă de la începutul oricărui proiect, cea ce nu este.
La ce proiecte lucrezi în prezent?
În prezent lucrez la un studiu de peisaj pentru P.U.G. Comuna Baciu, lângă Cluj, unde încercăm să insistăm pe valoarea extravilanului și pe gestiunea patrimoniului legat de agrosilvopastoralism. Toate lumea știe de blocuri haotice adunate la intrarea în oraș, dar nimeni nu știe de bogățiile de pe pășuni. Sute de oameni lucrează acolo într-un peisaj mirific. O adevărată economie rurală pe care aș vrea s-o valorific. Am terminat luna trecută un plan de peisaj extrem de complex, realizat cu un colectiv de prieteni peisagiști/videografi/arhitecți pentru zona UNESCO, Chaine des puys/Faillede la Limagne, în Auvergne, un proiect care a durat 2 ani și care structurează politicile și planificarea teritoriului pentru următorii zeci de ani. A fost un proiect pilot cu multe participări și multe acțiuni care tind spre crearea grupurilor eficiente de lucru, legate de toate sectoarele: agricultură, urbanism, arhitectură, gestiunea apelor, turism, pădure.
Mai lucrez la un proiect într-o comună în Franța, la Vieille Brioude, în Masivul Central, care vorbește despre reamenajarea drumului care traversează comuna și piața bisericii. Trebuie să reducem viteza, să creăm spații publice, pietonale într-un specific rural valoros, strâns legat de mediul natural. Gestiunea apelor pluviale va fi făcută la suprafață, prin sisteme de șanțuri înierbate, cu multe plantații. Vom scoate multe betoane, asfalt… În România finalizăm acum parcul Valea Mangului, la Chitila, lucrăm la Atria, în sector 1, la Tulcea, cu asociația Ivan Patzaichin, la conacul Perticari-Davila, cu fundația Pro Patrimonio, și la proiecte de case individuale/pensiuni care vor să se reconecteze cu natura, cu gospodăria, cu grajdul, livezile, pădurile.
