fbpx

Dosar #215. „Spațiul public înseamnă schimb”: efemer și permanent cu SZCZ

Taburete Towers, Jakub Szczęsny, Logrońo

INTERVIU: Anda Zota INVITAT: Jakub Szczęsny, SZCZ Anda Zota TRADUCERE: Anca Rotar FOTO: courtesy of SZCZ

SZCZ e biroul fondat de Jakub Szczęsny în Varșovia, Polonia. În completarea carierei academice (sau invers), Jakub experimentează în diverse arii ale designului, de la accesorii, haine și mobilier, până la instalații urbane, expoziții și arhitectură construită. Vasta sa experiență ne-a îndemnat să colaborăm strâns în cadrul concursului de idei 2031 NOW. Toate discuțiile noastre despre efemer și permanent, despre viitorul apropiat și îndepărtat au rămas adânc întipărite. Am considerat firesc ca ele să nu devină efemere, ci să le „imortalizăm” permanent în print.

Salut, Jakub, mă bucur să ne întâlnim din nou. După ce concursul 2031 NOW a generat multe discuții și dezbateri interesante despre orașele viitorului, sperăm ca, de data asta, să aflăm mai multe despre activitatea ta.  Ce este SZCZ și în ce domeniu activează?

 

SZCZ se învârte în jurul umilei mele persoane și, cum eu călătoresc foarte mult, acest birou poate fi comparat cu un arhipelag. Colaborez cu specialiști locali – arhitecți, ingineri, constructori – și ONG-uri în diferite țări. În Varșovia am în total 6 colaboratori. În prezent, lucrez cu PAGED, o companie poloneză cu o istorie de 140 de ani care produce mobilier din lemn și placaj, în postura de art director, ceea ce îmi ocupă majoritatea timpului. Totuși, pe lângă faptul că redactez a doua mea carte despre utopii sociale (care va fi publicată în noiembrie de către Muzeul de Artă Modernă din Varșovia), predau și masteranzilor vorbitori de limbă engleză de la Facultatea de Arhitectură din Varșovia și lucrez la un proiect pentru Muzeul Copiilor din St. Pölten.

Taburete Towers in Logrońo_photos Peninsula_1
Jakub Szczęsny și Taburete Towers în Logrońo. Foto: Peninsula

Abordezi spațiul public ținând cont mereu de factorul uman și de scara umană. Ai caracteriza activitatea ta ca fiind orientată spre human centered design?

 

Cu siguranță! În timpul studiilor mele la Varșovia, Paris și Barcelona, m-am întrebat mereu de ce întreaga sferă legată de existența umană era tratată ca un dat. Totul era codificat, iar nevoile și caracteristicile umane individuale erau omise sau ignorate, poate cu excepția unui singur curs de la universitatea Paris-la-Défense. De fapt, încă de la început, mi-a fost predată o abordare foarte tehnocrată, în care oamenii erau tratați în termeni de cifre, norme și, câteodată, obiceiuri stereotipale. Mă străduiesc să le predau studenților mei un alt tip de abordare, cea pe care o aplic și în practica mea, când am luxul de a lucra cu grupuri specifice, sau, ca să folosesc un termen din marketing, „grupuri-țintă” și „jucători-cheie”, într-un spațiu dat pentru care trebuie să propun un proiect, indiferent de caracterul acestuia.

 

Deci, în primul rând, mă concentrez pe contextul social: cine trebuie să folosească/să profite de proiectul meu? Folosește cineva deja acest spațiu, sau ne dorim să atragem oamenii către o tabula rasa? Dacă sunt deja oameni acolo, ne dorim ca ei să continue să folosească spațiul, dar într-un mod ușor diferit, datorat noilor actori și noilor idei? Cum punem întrebările și cui i le adresăm? Ducem discuția într-o anumită direcție sau o lăsăm să decurgă „natural”? Ultima întrebare este una delicată, care ar putea duce la consecințe bizare sau nedorite dacă lăsăm oamenii să decidă în totalitate, într-un proces foarte bine ilustrat în cartea lui Markus Meissen, Nightmare of Participation („Coșmarul participării”).

 

În mod inevitabil, în cadrul fiecărui proiect se manifestă micro-politici care pot duce la adaptarea, în funcție de caz, a unui alt modus operandi, oscilând între o dictatură soft a gesturilor artistice ale autorului (eu) și „democrația direcționată către artă”, în cadrul căreia actori aleși, calificați, au un cuvânt greu de spus în cadrul procesului, dar nu creează, și creația rămâne rolul meu și al echipei mele, dar sub influența considerabilă a unui grup de oameni.

 

Mă încântă multe dispozitive tehnologice și sisteme automatizate/codificate, inclusiv unele modi operandi legate de design, dar cred că designul e ceva ce facem, în primul rând, pentru oameni, prin urmare trebuie să găsim un mod de a-i implica în proces, astfel încât ei să se poată identifica cu efectele. 

The Benches, Jakub Szczęsny. Foto: Andrzej Stawińskix

Mă interesează efemerul în arhitectură – și tu ai realizat multe astfel de, să le spunem, exerciții. În ce mod crezi că acest tip de arhitectură dă valoare adăugată spațiului public?

 

O, da, au fost câteva, ca să mă exprim eufemistic! Spațiul public înseamnă schimb. Acest schimb poate fi de multe feluri, pornind de la activități comerciale continue sau efemere (un bar cu terasă pe colțul străzii vs. un bazar organizat într-o sâmbătă). Poate fi emoțional, să zicem, părinți, bunici și copii care interacționează în cadrul unui loc de joacă sau în jurul lui, cupluri care se sărută pe o bancă semi-intimă, la umbră etc. Poate fi un schimb spiritual, civic, ideologic, cultural, legat de activitățile din timpul liber… În orice caz, un spațiu public veritabil este sau ar trebui să fie o platformă unde toate cele menționate mai sus se pot suprapune.

 

Aceste suprapuneri pot avea loc, de asemenea, în configurații diferite, fără să se întâmple toate în mod necesar în același timp. În plus, pot implica actori non-umani – de la veverițe care cerșesc nuci, stoluri de păsări, roiuri de fluturi sau albine, pisici leneșe, până la maimuțe asiatice descurcărețe care fură telefoanele turiștilor, terminând cu actorii non-umani cei mai vizibili în Europa – câinii care abia așteaptă să întâlnească alți câini și cărora trebuie să le oferim spațiu pentru mișcare și pentru excreție.

 

Instalațiile efemere sunt un demers evident când ne dorim să revitalizăm spații moarte sau pe moarte, unde numărul de actori și de interacțiuni e în scădere, problemă tipică zilelor noastre, când generațiile mai tinere sunt acaparate de dispozitive electronice, oamenii în general sunt alienați și nivelul de intoleranță crește din cauza tendințelor periculoase de extremă dreaptă care se manifestă în întreaga lume.

 

Arhitecturile efemere bine realizate și bine programate pot deveni platforme noi, captivante, atrăgând oameni care își doresc să le folosească, să le facă „ale lor” și să le împartă cu alții conform unui set de drepturi și norme.

 

În cartea Fluid Modernity („Modernitatea fluidă”), Zygmunt Bauman a scris și despre false spații publice create în medii neo-liberale, precum Canary Dwarf din Londra. Din păcate, vedem multe asemenea exemple în Polonia, în special în zone unde există obsesia controlului social, sanitar sau de orice altă formă, precum în cadrul comunităților închise, mall-urilor sau chiar al bulevardelor urbane.

 

De aici reiese și o nevoie de un tip de arhitectură mai puțin formală decât cea „normală”. Forme care definesc mai puțin, lăsând mai mult spațiu pentru interpretare din partea utilizatorilor. Din păcate, mare parte din arhitectura din ziua de astăzi nu este orientată spre generarea activității, ci spre îmblânzirea și îngrădirea ei în „căsuțele” tehnocrate ale diferitelor funcțiuni, cam ca și în cazul zonificării urbanistice de modă veche. 

 

 

 

Copii care se joacă cu scaune-turn sau hamace suspendate între schele – este acesta un scenariu obișnuit? Cum interacționează oamenii cu instalațiile? Poți să ne dai câteva exemple?

 

Pot interacționa în moduri diferite. În cele mai multe cazuri, rolul meu/al nostru este de a arăta exemple, câteodată stabilind limite de utilizare, dar nu definind lucrurile în proporție de 100%. În primul rând, este vorba de oameni care interacționează cu alți oameni, iar instalațiile sunt unelte, asemenea viorilor sau ciocanelor. Ele trebuie să arate ok și să funcționeze bine, asemenea altor unelte, dar scopul meu principal este să ofer cadre sau platforme de interacțiune în spații unde nu exista activitate, sau care nu erau bine folosite, cum este cazul lămpii „Aureola” din curtea întunecată din Wrocław, unde scopul era să oprească oamenii să mai piardă vremea acolo sau să ia droguri, pentru că o lampă mare, în forma aureolei sfântului, apăruse acolo și ilumina toate locurile unde se puteau mișca.

 

Formatul Taburet Towers a apărut pentru că mă săturasem de paradoxul importanței acestui tip de instalații care, imediat după terminarea evenimentului, erau aruncate la gunoi, cum se întâmplă cu întregi cadre expoziționale după Bienala de la Veneția. Prin urmare, mi-a venit ideea formatului dual: în timpul festivalului există o formă, un fetiș dorit de toată lumea, dar în ultima zi este dat oamenilor în formă de componente cu funcțiunea pretextuală a unui simplu scaun sau ghiveci, sau poate doar ca brizbriz/suvenir de la un festival care le-a plăcut. Am aplicat cu succes această abordare de trei ori, în cadrul festivalurilor Concentrico din Spania și Bengaluru by Design din Bangalore, și la Varșovia, ca gest de comemorare, pentru a spune poveștile profesorilor evrei din ghetou.

 

În principiu, nu există o abordare unică: chiar și un format de genul acesta implică o adaptare a formei, dimensiunilor, a duratei de timp și a conținutului pentru contextul local. 

Aureola, Jakub Szczęsny, Wrocław

Ce se întâmplă cu aceste structuri la finalul expoziției? Este și durata lor de viață, de asemenea, temporară?

 

Îmi plac lucrurile care durează mult timp, dar încep să fiu atras și de tipul de abordare conform căreia tot ceea ce facem în cadrul acestei modernități infestate de produse este pre-programat să dispară efectiv. Nu doar să se strice și să ajungă la groapa de gunoi, ca imprimanta mea Hewlett-Packard de acasă, care a „murit” la două zile după expirarea garanției de 2 ani. Gândiți-vă la lăcomia corporațiilor, care ne omoară prin mecanisme de supraproducție industrială și prin încurajarea supraconsumului de obiecte de proastă calitate. De aceea aleg o abordare simplistă, dacă nu radical-primitivă, de a folosi numai materiale reciclabile în proporție de 100%. În cazul scaunelor din placaj: acestea, dacă sunt folosite acasă, pot rezista timp de mai multe decenii.

 

Este o problemă de care majoritatea designerilor, artiștilor și arhitecților încep să își dea seama în ziua de astăzi: ne angajăm într-un sistem care ucide lumea, și pe noi cu ea. Și totuși, mii de creatori absolvă în fiecare an cursurile școlilor din întreaga lume. Practic, eu văd doar două opțiuni: ceea ce faci ori moare repede și se transformă în ceva nou, ori durează mult, după care, la fel, poate fi transformat în ceva nou. 

 

 

Care sunt ideile de durată pe care îți dorești ca oamenii să le rețină după demontarea unei instalații?

 

Îmi doresc să fim mai inteligenți ca grupuri, nu doar ca indivizi, pentru a rezista mai bine în fața prostiei mass media din ziua din astăzi, cinismului politicienilor și lăcomiei multinaționalelor. Mi-ar plăcea să văd cum oamenii își schimbă în mod conștient în bine viața de zi cu zi, alegând acțiuni, servicii și produse care le fac mai puțin rău. Mi-aș dori ca oamenii să fie mai altruiști, mai puțin concentrați pe propria lene și propriul profit. De aceea, invit oamenii să observe, să participe, să negocieze și să rămână împreună, depășind diviziunile create de alții pentru a ne controla.

 

Este asta o formă de idealism? Nu chiar: este singura cale de acțiune în lumea din ziua de azi, care mă sperie de fiecare dată când dau drumul la știri sau merg la o benzinărie de unde un om a fost concediat și înlocuit de un distribuitor automat.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0