Dosar #217. Radu Jude: „Bucureștiul e un oraș împotriva cetățenilor lui, și cu atât mai mult împotriva cetățenilor vulnerabili.”
INTERVIU: Ionuț Mareș FOTO: courtesy of Radu Jude
Deși Bucureștiul a fost prezent ca fundal și în primele filmele ale lui Radu Jude – Cea mai fericită fată din lume (2009) și Toată lumea din familia noastră (2012) –, abia odată cu cele mai noi lungmetraje – Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (2021) și Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (2023) – orașul pare să devină o preocupare profundă pentru cineast.
În Babardeală…, perspectiva e a unui pieton. În prima parte, protagonista jucată de Katia Pascariu – o profesoară prinsă într-un scandal la școală după ce o secvență de film porno în care ea apare a scăpat pe internet – traversează pe jos mai multe zone dintr-un București zgomotos și pestriț, pe final de vară, în plină pandemie. În …sfârșitul lumii, perspectiva e de la volanul unei mașini sau, în cuvintele regizorului însuși, din „interiorul traficului din București”. Personajul interpretat de Ilinca Manolache conduce printr-un oraș extrem de aglomerat și de agresiv, în căutare de victime ale unor accidente la serviciu din care să fie aleasă una pentru realizarea unui pretins spot de protecție a muncii de către o companie austriacă.
Am stat de vorbă cu Radu Jude despre interesul său sporit pentru București, despre cum a reprezentat orașul în ultimele sale două filme, dar și despre cum se simte ca locuitor al capitalei.
De unde vine acest interes pentru București, așa cum reiese el din cele mai recente două lungmetraje?
În primul rând, aș spune că e un interes care a ajuns la final, în sensul că mai urmează să fac un documentar – scurt sau într-o formă mai lungă, o să vedem – despre ziduri din București, dar următoarele filme de ficțiune cel mai probabil nu o să fie făcute în București. Mi se pare că am epuizat lucrul care mă interesa.
Ce m-a interesat la București ține de felul în care ne apare el nouă, celor care trăim în el, și anume ca un oraș agresiv, ca un oraș lăsat tot mai mult să se dezvolte pentru mașini, ca un oraș poluat, ca un oraș în care atitudinile clasiste sunt tot mai numeroase, ca un oraș aflat pe muchia dezastrului, cu bucăți de tencuială care cad. Ca o paranteză, mi se pare tot mai halucinant că de cel puțin 10-15 ani s-au multiplicat la infinit aceste anunțuri cu „Atenție, cade tencuiala!” și cu toții continuăm să trăim în acest malaxor și într-un fel ne-am obișnuit cu el și nu reacționăm.
Pe de altă parte, dacă pot vorbi așa, Bucureștiul e un oraș foarte cinematografic, de fapt, tocmai din cauza acestor lucruri. Pentru că există acest melanj. Pentru că e atât de distrus, pentru că a fost în parte distrus în epoca comunistă, dar tot atunci a fost și construită o parte din el. Pentru că a fost și mai distrus după ’90. Și pentru că toate tensiunile din societate se văd. Mi se pare că ele sunt mult mai vizibile decât în alte orașe, cel puțin din Europa de Vest. Atunci asta mi se pare că îl face un obiect foarte interesant de captat pentru o cameră de filmat. Dar nu pentru cum e el în sine.
La prima parte din Babardeală… am avut o discuție cu Marius Panduru (directorul de imagine, n.r.), care spunea că Bucureștiul e doar un oraș împuțit și atât, o capitală banală din Europa de Est. Nu e spectaculos ca New York, nici frumos ca Paris, nici dement ca Bombay. Din punctul ăsta de vedere, are dreptate. Unde cred că am avut eu dreptate în film legat de asta: o cameră de filmat cadrează, cu ajutorul ei poți izola anumite elemente și le poți pune în legătură, iar dacă ești atent, poți începe să vezi în acest amalgam, în această aglomerare care e Bucureștiul, elemente care te trimit către ceea ce e în spatele lor.
Putem da un exemplu la întâmplare. Dacă faci un panoramic de-a lungul unei fațade de bloc, în 50 de metri ai trei saloane de jocuri de noroc și de pariuri – știm foarte bine ce dezastru aduc în viețile multor oameni – plus niște farmacii. Prin cadrajul pe care cinemaul îl propune, prin distanța pe care ți-o oferă, prin analiza la care ești invitat în momentul în care ai imaginea proiectată pe un ecran de cinema, la modul ideal, dintr-odată vezi lucrurile altfel. Aici, într-un fel, mă despart de cei care spun: „Domnule, dar eu când ies pe stradă văd același lucru.”
Cum răspunzi la asta?
Spun că nu vezi același lucru, pentru că una e să vezi cu ochiul liber și alta e să cadrezi locurile printr-o lentilă de aparat cinematografic. Sigur că e nevoie de un anumit gust, poate și de o anumită autoeducație și de un anumit interes pentru a vedea diferențele dintre ele. Anumite lucruri din Babardeală… – unde pentru scenele de exterior am folosit un obiectiv puțin mai lung, care vede altfel decât ochiul uman – mi-au fost clare doar filmându-le sau văzându-le ulterior filmării, la montaj.
E o mică iluzie să crezi că vezi cu ochiul liber ceea ce poți vedea cu o cameră. Bineînțeles, dacă e mânuită de un regizor bun. Dacă e un regizor prost, sigur că poți vedea mai multe decât vede acel regizor. Dar dacă e un cinema bine făcut, înseamnă că te ajută să vezi lucruri mai bine decât le poți vedea cu ochiul liber. Asta ar trebui să fie singura lui funcție, din punctul meu de vedere.
În Babardeală…, avem perspectiva unui pieton. Iar camera pare interesată de eclectismul de pe străzi, de felul în care s-a transformat societatea, de degradarea Bucureștiului. Aparatul se oprește de multe ori îndelung pe clădiri care stau să cadă. Sigur, a existat și dorința de a surprinde Bucureștiul într-un moment specific, pe final de vară, în anul pandemiei. Eram curios dacă i-ai construit de la început protagonistei interpretate de Katia Pascariu un traseu clar sau pur și simplu el a fost dezvoltat pe baza a ce voiai tu să filmezi și să arăți neapărat din oraș.
L-am construit dinspre periferie, dinspre Colentina, spre centrul vechi, trecând pe la Obor, în așa fel încât prin această secțiune din București să ai mai multe tipuri de arhitectură, de organizare urbanistică. Când tu spui – și nu doar tu – că aparatul întârzie pe elemente care sugerează degradarea Bucureștiului, e doar parțial adevărat. Sunt și elemente care nu sunt deloc degradate. Am încercat să păstrez un echilibru între lucrurile astea. Nu știu să spun mai mult. În cazul acelui film mă interesa mai puțin Bucureștiul în sine, care oricum e o ficțiune, adică orașul e cel mult un ansamblu de clădiri, mașini, oameni, natură, haine.
Mă interesau mai puțin arhitectura sau problemele lui de urbanism, cât ceea ce sugerează descrierea acestor elemente, ideologia din spate, filosofia din spate, valorile care se exprimă prin intermediul lor. Din punctul ăsta de vedere, ca să revin la ceea ce ziceam la început, Bucureștiul e mai bun decât alte orașe, în sensul că lucrurile sunt foarte vizibile. Dacă mergi într-un oraș ca Geneva, vezi mult mai puține lucruri despre ce se află în spate. Adică e un oraș mai aranjat, nu ai publicitatea asta stradală care înghite tot, nu ai tipul de interacțiuni între oameni care sunt specifice României și mai ales Bucureștiului.
În Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii e o altă perspectivă, care o completează pe cealaltă. E perspectiva unei femei aflate la volanul unei mașini cu care traversează un cu totul alt București. E un oraș văzut din mașină, locul unde mulți oameni își petrec zilnic câteva ore. Aici ai avut vreun traseu prestabilit?
De data asta nu am păstrat un traseu anume, pentru că am vrut ca acest caracter foarte fragmentar al vieții personajului să se simtă și ca o fragmentare geografică, să spun așa. Cine recunoaște locurile pe unde trece personajul înțelege că nu ajungi cu mașina dintr-unul în altul. E puțin mai confuzant. Din păcate, n-a fost o idee dusă până la capăt. Mai degrabă a fost o intuiție în direcția asta.
Sigur că e în mare parte perspectiva din interiorul unei mașini sau, dacă vrei, din interiorul traficului din București. Dacă, în ce privește anomaliile de toate felurile din perioada lui Ceaușescu, puteai da vina pe dictatură, e foarte greu să înțelegi cine e responsabil pentru dezastrul din traficul din București de acum, pentru lipsa de spațiu verde, pentru poluare, pentru absența unui transport în comun corespunzător.
M-am întâlnit acum ceva timp cu o cineastă germană, care venise la București cu soțul ei urbanist. El era prima dată la București și a fost complet șocat. Spunea că Bucureștiul i se pare un oraș în care nu există responsabilitate. Nu e nimeni responsabil de nimic, e pur și simplu o dezvoltare haotică și atât. Și nu există nicio idee de urbanism decentă. Cred că lucrul ăsta e cât se poate de adevărat. Acum întrebarea e: Cine-i de vină? De 30 de ani, orașul se dezvoltă din ce în ce mai mult fără un control, iar incompetența urbaniștilor sau arhitecților se amestecă cu incompetența autorităților, cu corupție în multe cazuri, plus toată lăcomia companiilor imobiliare. Dezinteresul autorităților față de transportul în comun obligă majoritatea populației să meargă fie cu mașina proprie, fie cu un taxi sau Uber. Așa ajungi să ai un oraș extrem de poluat, extrem de agresiv, cu un trafic unde îți pierzi sănătatea sau viața.
Cu toate astea, noi, ca locuitori în București, nu reacționăm. Nu reacționăm nici politic, prin proteste de masă, nici la nivel individual. E adevărat, nu cred că lucrurile pot fi schimbate individual. Cred că e o chestiune de direcție administrativă, politică. Așa se pot schimba lucrurile. Sau se puteau schimba la un moment dat, pentru că nu cred că dincolo de o anumită limită de dezintegrare urbanistică lucrurile pot fi întoarse. Dacă distrugi parcuri și construiești clădiri nu poți să dinamitezi acele clădiri și să faci înapoi parcuri.
În Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii te-a interesat să arăți și semnele dezvoltării capitaliste din oraș, în special ale unei dezvoltări imobiliare pe alocuri sălbatice.
Asta m-a interesat pentru că e parte din identitatea Bucureștiului de astăzi. N-a fost un interes particular, ca să zic așa. E ceva care ne interesează pe toți. Există un conflict foarte mare între interesul general, interesul cetățenilor, și interesele private. Ele se bat de multe ori cap în cap. Scopul principal al celor pe care i-am ales și al celor care sunt în administrație și în politică ar trebui să fie apărarea intereselor cetățenilor, ceea ce nu se întâmplă. Există iar riscul ca lucrurile să sune prost, o chestie de superioritate. Nici vorbă. Mă includ și pe mine în acest malaxor.
Îmi povestea cineva din Berlin că, atunci când a existat un proiect ca fostul aeroport, care acum e un fel de parc, să fie vândut ca spațiu pentru a construi birouri, case, clădiri, a fost un uriaș protest al locuitorilor orașului. Un protest foarte mare, cu scandal. Întrebarea este de ce tolerăm lucruri care sunt împotriva intereselor tuturor și le acceptăm foarte simplu. Ultima dată când a existat un protest masiv, luni de zile, a fost cel legat de Liviu Dragnea și de legile justiției. Ok, dar faptul că ești otrăvit în fiecare zi mi se pare mai grav. Față de asta nu protestăm. E o chestiune căreia nu știu să-i găsesc originea sau soluția.
Cum te simți ca locuitor al Bucureștiului? Ai zone unde te simți mai bine și unde îți place să mergi? Cum s-au schimbat ele comparativ cu felul în care arătau când erai copil?
O parte din copilăria mea s-a petrecut la țară, la bunici, așa că nu am nostalgii legate de București din punctul ăsta de vedere. Apoi am copilărit în Drumul Taberei, care era și a rămas în continuare un cartier verde. Dar întrebarea ta mi se pare periculoasă, pentru că în momentul în care începi să spui „Am locuri care îmi plac” – și evident că există lucruri care îmi plac – mi se pare că abandonăm ceea ce e important. Nu faptul că există oaze unde te simți bine e important într-un oraș. Important este să existe o ecologie și un raport corect între cetățeni și oraș. Faptul că încercăm să ne izolăm în câteva locuri – o cafenea sau o terasă unde ne simțim bine sau un colț dintr-un parc în care încă se poate respira – mi se pare greșit.
Bucureștiul e un oraș disfuncțional la nivel macro. Asta e marea lui problemă care trebuie rezolvată, nu faptul că apar mici insule ici-colo care sunt descrise pozitiv, așa cum se întâmplă foarte des pe site-uri hipsterești. Bucureștiul e un oraș împotriva cetățenilor lui, și cu atât mai mult împotriva cetățenilor vulnerabili, dacă discutăm de oameni fără adăpost și de lipsa locuințelor sociale. Am doi copii și știu cât de greu este, de exemplu, să mergi undeva să faci sport cu ei.
Practic, spațiul public dispare și e înghițit de fel de fel de interese private, cu ajutorul autorităților, care ar trebui să îl protejeze. Am avut o bursă de câteva luni la Berlin, pe un proiect german, și am putut vedea cât de simplu e să găsești un loc cu spațiu verde unde toată lumea iese. Lucrurile astea lipsesc. Iar traficul, dacă vrei, e o expresie nu doar a acestui dezinteres, dar și a raporturilor de clasă tot mai violente, unde cine are un Jeep sau un SUV se simte justificat în a urca mașina pe trotuar, în a intra în ceilalți și a-i spulbera la propriu, așa cum se întâmplă cu accidentele.
Știm foarte bine că suntem pe locul întâi în Europa la numărul de accidente mortale, care sunt provocate de un stil de condus clasist, dacă vrei, și care este nu doar tolerat, dar și încurajat, valorizat. De aia am și lăsat secvența cu crucile în Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, ca un fel de dovadă că lucrurile astea le luăm à la légère în consecințele lor, și anume moartea atâtor oameni. Mi se pare că toate ororile astea și toată atitudinea asta oribilă există în București și ele sunt, într-un fel sau altul, tolerate. De ce? N-am aici o explicație. Uneori am și eu tipul ăsta de ciocniri cu oameni. Și le aveam și eu și partenera mea când copilul era mic. E imposibil să împingi un cărucior pe trotuar prin București. Uneori vedeai mașini care blocau trotuarele și care aveau la rândul lor scaun de copil în spate. Deci erau ale unora care pățesc și ei același lucru. E ceva autodistructiv în mare parte din viața din București.
