Cred foarte tare în această sintagmă a marelui profesor și om de teatru Eugenio Barba. Scenografia este un drum inițiatic, este o perpetuă căutare, este un Timp care odată petrecut, trecutul îl înghite, iar viitorul îl reclamă, neoferindu-i-se repaus pentru pasivitate.

 

Scenografia înseamnă întâlniri, pe care trebuie să le observi, să le înțelegi și să ți le asumi. Scenografia înseamnă nevoie. Scenografia înseamnă agitarea acelor umbre în care viața nu a încetat să pâlpâie. Scenografia înseamnă Vorbirea de dinaintea apariției cuvintelor. Scenografia înseamnă un mod de a trăi, cel puțin pentru mine.

 

Indiferent de motivul care stă la baza alegerii acestei meserii, trebuie să fii întotdeauna conștient că la baza scenografiei stă informația. Cu cât ești mai informat, cu atât poți oferi mai mult; de bogăția universului tău depinde sentimentul/starea/gândul căruia-i dai naștere.

 

 

Pentru mine, întâlnirile esențiale nu au fost și nu sunt legate doar de personalități artistice, ci și de locuri, de spații unde s-a făcut și continuă să se facă teatru. Teatrul nu este doar o clădire. Teatrul înseamnă personalități, artiști, tehnicieni care ajută la definirea acelui loc, care marchează evoluția și memoria acelui spațiu cultural. Nu are rost să mergi la teatru, dacă ceea ce te întâmpină acolo poți vedea și în altă parte, iar diferența o poate face doar amprenta rămasă în urma echipelor de creație.

 

Arta scenografică, legată deopotrivă atât de reformele artelor vizuale, cât și de cele mai importante momente ale regiei (teatru, operă, coregrafie etc.), este un domeniu ce se află într-o permanentă stare de transformare, de acumulare de informații și tehnici, de provocări ale imaginației materializate – în cele din urmă – într-o infinitate de posibilități vizuale. Scenografia înseamnă punerea în formă și materie a unor serii de diferențe, de propuneri artistice venite din sfere și resorturi diverse, de experiențe umane și viziuni spațiale.

 

 

Aceasta devine, pe rând, o artă a adaptării la condiții și circumstanțe, uneori contradictorii, o formulă de negociere, o adaptare la alte viziuni (alt artist, alt spațiu) sau la un comportament uman diferit. Este vorba și de adaptarea la substanțe și materiale, la aplicabilitatea tehnică a acestora, care se pretează la un anumit tip de manevre. Toate acestea sunt un summum de influențe asupra produsului artistic final.

 

Scenografia este un mod de a trăi în formulă materială sau spațială, de proiectare a interiorității și complexului mental al artistului în culoare, în formă, în citate, prin imagine sau referințe picturale. Este în egală măsură tehnică și artă, dependentă de cercetare, schimbare, de evitarea plafonării, de variație și continua experimentare atât artistică, cât și culturală sau umană.

 

 

Abordarea teoretică a scenografiei – concepută ca o îmbinare într-un echilibru perfect între artă și tehnică – este susținută de argumentații pe baza documentării extrasă îndeosebi din estetica artei vizuale. Sunt confruntate și extinse diverse stiluri vizuale (în primul rând, din pictură) orientate către abordări ale spațiului și raportări la regia și scenografia postmodernă. Este accentuat și exemplificat procesul de modificare a strategiilor regizorale ca și rezultat al transformărilor de concepere a spațialității.

 

 

Întrebările pe care le port ca pe un bagaj și cărora încerc să le găsesc răspuns, împreună cu îndoielile pe care le-am avut de-a lungul timpului și pe care unele dintre ele încă le am, au un mare rol în formarea personalității mele ca scenograf și artist. Uneori, când îmi aduc aminte de această frază a domnului profesor George Banu, prind curaj: „Întrebările esențiale au ceva benefic: rămân mereu fără răspuns.”

 

Scenografia este o meserie care se hrănește puternic din prezent. Dacă informația e cea care creează solul creației, clipa prezentului plantează semințele să se poată naște creația. Direcțiile de moment vin de multe ori din aspecte nebănuite și pot porni de la un element de costum sau de recuzită, o soluție tehnică ori lipsa ei, chiar și de la o contemplare a ceva aparent banal: lumină sau întuneric.

 

 

Scenografia nu este o componentă a spectacolului care livrează doar imagini, ci folosind mijloace specifice, implică și atrage mintea, privirea și sufletul omului. Ea trebuie să reprezinte o experiență emoțională, dar și concretă, senzorială și intelectuală. Trebuie să aibă capacitatea de a oferi un limbaj accesibil tuturor categoriilor de public.

Scenografia nu este o meserie de prim-plan, ea este una dintre componentele artei spectacolului. Scenografia trebuie să servească textul, actorul, spectacolul și, bineînțeles, nevoile regizorale.

 

 

Scenografia se definește ca fiind o meserie la confluența artelor, pentru că scenograful nu este un pictor de șevalet, nu își creează opera independent, ci se definește împreună cu echipele, cea artistică și cea tehnică, uneori chiar și cu un spațiu teatral. Scenografia este argumentul pentru ca întâmplarea să aibă loc. Scenograful, ca orice meseriaș, trebuie să treacă, inevitabil, prin cele trei etape: ucenic, calfă și maestru.

 

 

Pentru mine scenografia reprezintă o lume foarte vastă… conține până și „urâțenie”, însă niciodată nu poate conține lucruri incomplete, iar teatrul este nevoia tot mai imperioasă de reuniune, într-un loc care să folosescă (chiar și doar pentru câteva momente) doar la „a simți” împreună, ca pe vremuri, catedrala.

Articol publicat în Dosarul din igloo #201 / aprilie-mai 2021 / Scenografie şi arhitectură