Editorial #200: La 200 de numere

deschidere dosar 200

În care se arată cum igloo a ajuns la 20 de ani de existență și 200 de numere tipărite și se pregătește de viitor, în care va fi vorba și despre schimbarea de format a revistei, dar și despre câte ceva din conținutul (auto)encomiastic al numărului de față și, în final, de unele considerații legate de formatul tipărit.

Într-adevăr, am ajuns și aici. Sau acum, că e mai degrabă vorba de timp decât de spațiu. Adică să împlinim 200 de numere de igloo în debutul celui de-al 20-lea an al existenței noastre. Neîntrerupte, vezi bine. Sincer, nu-mi dau seama exact ce ar trebui să însemne asta în economia vieții unei reviste sau a unei edituri, după cum n-aș ști să spun dacă suntem o revistă sau o editură tipice. Mai degrabă nu, din câte mi-a relevat tarotul, dar ce mai e tipic astăzi? Nimeni și nimic, căci asta e rețeta pentru monotonie, plictis, spleen. Sau și mai grav, irelevanță.

200 de numere deci, moment convențional rotund, care obligă la priviri retrospective și la planuri de viitor. De ce? Într-adevăr, de ce n-am face asta la numărul 196, 203 sau la 21 de ani de existență, într-o vineri ploioasă, de septembrie? De ce ținem la astfel de numere și date și ne agățam festiv de ele?, mai ales că am stabilit deja că nu ne dorim să fim prea ca alții. Răspunsul stă probabil în doza de convențional pe care fiecare construcție omenească trebuie să o poarte cu sine și în lipsa căreia edificiul pe care îl numim cultură s-ar prăbuși. Convenționalul și recognoscibilul fac parte din ADN-ul oricărui edificiu uman, fiind, dacă vreți, canonul necesar continuității și duratei. Alături, desigur, de ceva inovație, originalitate, profunzime, vorba lui Bloom, elitistul. Balizele temporale nu fac decât să amintească asta, marcând prin prezența lor diferită tocmai nevoia de continuitate. Ipoteza mea este că istoria culturii umane începe tocmai în momentul când străbunicii noștri de savană sau peșteră s-au prins de asta și au început să celebreze, recurent, câte ceva din ce făceau ei. Atunci au început să lase semne bizare în fața cărora ne extaziem astăzi și pentru care propunem fel de fel de explicații fanteziste, majoritatea aiureli utile autorilor.

Ce vreau să spun cu asta? Nimic mai mult sau mai puțin decât că igloo nu face decât să continue efortul universal și absurd al oamenilor de a lăsa urme ale trecerii lor, iar numărul 200 al revistei confirmă fără ezitare filiația directă Göbekli Tepe / Altamira / Lascaux etc. – igloo. Trecând, desigur, prin milenii de urme ceva mai solid documentate, dar pe alea le știți mai bine, așa că nu insist. Vă dați seama însă că, în perspectiva asta, de continuatori firești ai piramidelor, templelor, catedralelor, poate chiar și ai Mănăstirii Hurezi, Burj Khalifa, Palm Jumeirah sau liniei Gara de Nord – Otopeni, ne simțim obligați. Obligați să! Cum să ce? Să marcăm trecerea noastră prin lume, convinși de sensul muncii noastre, de valoarea eforturilor depuse, de binele adus. Iar dacă o facem acum, este pentru că momentul trebuie ales în așa fel încât să fie pe înțelesul tuturor. Prin urmare, o retrospectivă în chiar numărul 200 este de fapt o concesie făcută convenționalului festiv, celebrativ, comemorativ. Vorbitul despre sine fără a lăsa impresia că ai decolat decisiv are nevoie de un ambalaj convențional. Stabiliește convenția și poți îmbrăca orice fel de haină, fără a mai fi considerat nebun.

Dosarul igloo 200 va vorbi, deci, condensat, despre lucrurile pe care le-am făcut timp de aproape 20 de ani în revistă. Rubrici, oameni, serii de articole în selecții, sperăm, elocvente. Atât și nimic mai mult. Mai multul acestor recuperări nu se va datora decât eventualelor voastre amintiri, valorizări, atribuiri de sensuri, simpatii. Noi nu putem decât să arătăm cum am încercat să ne facem treaba de continuatori, cum ziceam.

200 de numere, 20 de ani. Cu o criză financiară și o pandemie incluse. Pandemie urmată, probabil, de o nouă criză economică. Oricum ai da-o, bilanțul îmi pare bun pentru primii 20 de ani. Dătător de speranțe, măcar din perspectiva că ce nu te omoară te întărește. Așa că, deși nu am ieșit încă din pandemie și nici n-am intrat în următoarea criză, ne simțim suficient de tari să mergem mai departe, continuând și inovând, conservând și schimbând deopotrivă. Păstrându-ne, adică, identitatea de gen (genul revistă de arhitectură), schimbăm, din nou, formatul. Și prețul, dar asta e o altă discuție și nu face parte din teritoriul înaltelor țeluri culturale prin care ne mișcăm acum.

Vârsta și anvergura de câine de pază al arhitecturii românești ne obligă la un format ceva mai scorțos, care să îmbine prestigiul unei coperte cartonate cu flexibilitatea ideatică a unui carton moale. Une main de fer dans un gant de velours, cum ar zice unii, vorbind despre cu totul altceva, desigur. Cartonarea noastră soft nu va schimba însă nimic decisiv; în niciun caz preocuparea noastră pentru arhitectura românească, în primul rând contemporană, dar și de patrimoniu. Nici pe cea pentru marea arhitectură neromânească (și nu neapărat neOromânească), pe care insistăm să o găzduim în paginile noastre, deși căile de a ajunge la ea sunt astăzi mai numeroase ca oricând. Selecția, însă, contează. Rubricile rămân și se schimbă și ele, iar apariția pachetului #degustbun sper să fie acceptată cu același entuziasm cu care noi ne-am gândit să-l ambalăm. El se înscrie în determinarea igloo de a asocia arhitecturii și alte domenii culturale, inclusiv cele în mod necesar legate de simțurile plăcerilor directe. Cadourile care asociază vinul (și, mai nou, ciocolata) cărților de arhitectură se înscriu în aceeași linie.

Am fost întrebați adesea de ce continuăm să tipărim cărți și reviste într-o lume care se digitalizează accelerat. De ce nu ne mutăm integral în formatele virtuale compatibile cu instrumentarul de citire contemporan. De ce mai contribuim la defrișarea planetei, când am putea virtualiza întreg conținutul muncii noastre, în numele accesibilității, al facilității și vitezei. Într-o vreme în care relevanța se măsoară în milioane de like-uri, să rămâi fidel și unor mii de cititori (tradiționali) ar putea părea sinucigaș de elitist. Poate chiar e, dar am decis să continuăm să preferăm relevanța elitei, în dauna proletariatului numărului, oricât de riscant sau incorect politic ar putea suna asta. Credem că reperele adevărate sunt rareori rezultatul unor însumări sau acumulări cantitative.

Deși mare parte din conținutul lucrărilor noastre este demult online, continuăm să imprimăm hârtie, probabil tocmai pentru că parte din atributele digitalizării nu ne sunt în mod special simpatice. Jargonul specific ce tinde să devină normă e adesea mult prea simplificat pentru a surprinde nuanțele lumii, iar excesul de imagine impune o viteză de parcurgere ce nu mai poate privilegia privirea profundă, baza înțelegerii. Între așa-zisa informare și atât de necesara înțelegere e o distanță destul de mare, pe care hârtia îmi pare încă mai potrivită a o umple. Apoi prezența… O revistă, o carte sunt obiecte care punctează spațiul, iar apariția lor timpul. Momentele în care le primim devin repere în curgerea timpului, balize necesare funcționării memoriei, iar prezența lor în spațiul vieții noastre creează ordine. Chiar și atunci când o numim dezordine și trebuie să intervenim. Mai e, desigur, și acea stabilitate a mediului de citire pe care am mai menționat-o, hârtia fiind, până una-alta, singurul mediu care nu are nevoie de intermediari pentru a ne fi accesibilă. Pentru a o citi, nu ai nevoie de scule care costă sute sau mii de euro, nu-ți trebuie soft-uri necesitând upgrade periodic, nu-ți trebuie nici măcar o priză sau o lampă de birou.

Sună ciudat, nu? Ne deranjează din ce în ce mai puțin faptul că produsele viețuirii noastre sunt tot mai asistate de mașinării pe care le înțelegem tot mai puțin pe măsură ce le folosim mai ușor și mai mult. Fără a fi conspiraționist sau delirant, nu pot să nu privesc cu relativă suspiciune pactul vieții noastre cu ceva ce nu prea înțelegem în profunzime. Măcar în termeni de libertate – ce-o mai fi și asta? – dacă nu de altceva. Între un animal supus legilor naturii, rafinate în milioane de ani, și un animal supus legilor unor tehnologii create de niște băieți acum câțiva ani, și în permanentă schimbare, tind, instinctiv, să-l prefer pe primul. Dar asta e altă discuție, pe care hârtia unei reviste ar putea să o găzduiască la fel de bine ca paginile unui articol virtual, nu-i așa? Nu în ultimul rând, atașamentul senil pentru un mediu în care ne-am format – cartea tipărită, pagina pe care o dai, textura hârtiei și mirosul cernelii proaspete – joacă și el un rol de a cărui menționare nu se cade să ne fie jenă. La 200 de numere, poți vorbi despre senilitate fără să sune aiurea, cred.

Finalmente, cred că ar trebui să-mi exprim recunoștința proprie acestei făpturi fără trup și contururi clare numită igloo, care mă însoțește de 20 de ani încoace și care m-a construit cel puțin la fel de mult cât am contribuit și eu la creșterea ei. Datorită ei am ajuns să fac lucruri pe care nu m-aș fi gândit înainte că le voi face, datorită ei am cunoscut oameni de tot soiul, inclusiv excepționali, și tot datorită ei am înțeles altfel lumea. Dimensiunii formatoare a editurii igloo îi sunt mai recunoscător decât tuturor celorlalte lucruri bune pe care le-a făcut posibile în viața mea.

Bruno Andreșoiu

Editorialul din igloo_200
număr aniversar
igloo_200-shop