Editorial #201: După 20 de ani

În care nu este vorba despre niciun fiu al vreunuia dintre protagoniștii igloo din edițiile de până acum, dar și în care va fi totuși vorba de ceva aventuri urbanistice, din care nu se știe cine va ieși câștigător până la urmă

M-am gândit că anul ăsta, care a debutat cu numărul 200 al revistei și care coace cei 20 de ani de existență, ar putea fi unul al privirilor orizontale, înapoi și înainte, de natură a căuta sensuri în prezentul cu care ne ocupăm îndeobște. Nu priviri retrospective, asta am făcut-o deja în numărul trecut al revistei trecând în revistă trecutul (nu vă alarmați, e voit, nu puteam rata exprimarea asta muzical-redundantă) nostru editorial. Priviri care, punând laolaltă felul în care anumite lucruri, fenomene arătau acum 20 de ani și arată acum ar putea să ne dea o idee despre modul în care ne-am mișcat și, poate, despre direcțiile în care am apucat-o. Și să ne ajute poate să ne prindem ce ne așteaptă, că a putea influența sau măcar participa activ la la modul în care lucrurile evoluează nu prea mai crede nimeni. În funcție de amploarea pe care o să o ia aceste elucubrații, mă voi întinde pe una sau mai multe emisii editoriale, o spun doar ca să nu aveți alte așteptări…

E adevărat că mi s-a părut puțin ciudat să scriu după 20 de ani, mai ales că formula urma să aibă legătură cu ceva ce mă privește. Să fie mirarea cu care am privit literele astea în formă de titlu o dovadă în plus că mă maturizez greu? Că mi-e complicat să accept evidențe matematice simple? Sper că doar atât, discursul și recursul public la propria-mi tâmpenie nefiindu-mi simpatice. Cert e că atunci când am început să facem revista, ne-am gândit, desigur, că va conta. Așa era pe vremea aia, se pare că puțin altfel decât acum, când efectele căutate sunt preponderent individuale. Sau poate eram noi de pe-atunci o specie deja veche, supraviețuită cumva prin teritorii mai puțin umblate și puțin adaptată la noul ecosistem în plină dezvoltare. Naiba știe! Pe scurt, când ne-am apucat de revistă și toate celelalte, am făcut-o nu din interese imediat măsurabile și clare, cum sunt cifrele bunăoară, ci din convingerea naivă că e un lucru necesar, un lucru care poate fi folositor și care, la o adică, ar putea contribui. Cum la ce? La cum ne imaginam noi, în delirul nostru marginal și subiectiv, că ar trebui să arate o lume normală, respectiv o lume în care învelișurile necesităților pot și trebuie să producă bucurii și organelor colaterale – minte, suflet. Nu știu dacă ne-a ieșit, dar 20 de ani de observare neîntreruptă a fenomenului arhitectural românesc ar putea măcar constitui un trepied destul de bun pe care să instalezi o lunetă sau un aparat de fotografiat (scuze, o cameră, că așa se cheamă acum sculele de capturat imagini) cu care să scrutezi 360 de grade. Și cu care să vezi cât din ceea ce, sperăm noi, s-a produs de fapt și care par a fi direcțiile viitoare. Departe de mine orice intenție de sistem și de exhaustivitate, mă voi mărgini să notez lucruri de care m-am lovit în mod direct, sau prin ricoșeu.

Aș începe cu o chestiune de ordin ceva mai general, dar nu abstract, care a produs și produce în continuare efecte serioase habitatului nostru. I-aș zice urbanism, cu condiția să acceptăm că se aplică și unor teritorii care numai urbane nu sunt. Acum 20 de ani, despre urbanism știam ce învățasem la școală, o disciplină mai mult teoretică, dar importantă cică, ușor indigestă din cauza modului în care fusese ambalată de profesori. O știință care trebuia aplicată pentru a face orașele mai bune, mai comod de locuit, mai ușor de utilizat. Frumos, nobil, fals. În viața reală, urbanismul românesc făcea primii pași derogatorii în arta combinării intereselor personale. Adică ale celor care voiau să construiască mai mult decât ar fi fost legal cu ale celor care le puteau facilita asta cu condiția să primească și ei ceva în schimb. Unde era orașul în ecuația asta? Nicăieri, bineînțeles, sau, mă rog, era fundalul necesar derulării acțiunii. Odată cu apariția capitalului mai serios și a investițiilor mai mari, hora PUZ-urilor a început să se rotească tot mai rapid, răspândind, centrifug, ceva bunăstare celor care îi erau în preajmă, și atât. Schema era foarte simplă, și chiar corectă, la o adică: o parte din beneficiile pe care construitul de mai mult decât era reglementat pe un anume teren trebuiau împărțite cu cei care puteau modifica respectivul regulament. Adică cei care făceau și aprobau un PUZ care modifica parametrii din PUG. Urbanism derogatoriu, pe numele lui intelectual. Cine nu a prins loc în față nu a putut auzi decât vuietul și, eventual, primi niste stropi de noroi în plină figură. Aia e, nimic pe lumea asta nu e pentru toți.

Consecințele acestei petreceri nu sunt însă numai densificările delirante sau alăturările bizare de construcții care se pot vedea astăzi peste tot în România. Nu sunt doar aglomerarea excesivă a traficului și trotuarele pline de mașini care nu au unde parca altundeva. Nu sunt doar haosul construit care a distrus iremediabil părți importante de teritoriu, ci amanetarea pe termen greu de evaluat a viitorului multor așezări. Pentru că efectele nu au fost numai rezultatele directe ale nenumăratelor PUZ-uri adesea aberante, ci și devierile colaterale generate de neputința autorităților mânjite de a mai stăvili ceva și incompetența lor de a gândi ceva bun. Căci e complicat să impui post comesenilor, când tu ai o friptură în farfurie, sau măcar să înțelegi că excesul de carne îți face rău pe termen lung. Prostia venală care nu vede mai departe de timpul prezent și burta personală a fost lucrul pe care l-am admirat cel mai tare la urbanismul românesc al ultimilor 20 de ani. Astăzi, primarul Capitalei și alți primari de orașe care și-au schimbat elita administrativă au blocat multe PUZ-uri aflate în diverse stadii de autorizare. O fi bine, o fi rău? Argumente par să fie de ambele părți. La fel și speranțe. Eu, personal, nu m-aș alătura niciunei tabere, că niciuna nu se află în posesia dreptății absolute, care oricum nu există. Rămânem deci în poziția privilegiată de observatori neutri, curioși de felul în care se vor rezolva conflictele, blocajele, bătăliile. Vor câștiga până la urmă orașele? Mă îndoiesc!

N-aș fi vrut să dau nici un exemplu, că fiecare român trăitor pe-aici are măcar câteva zeci de care s-a lovit la el în oraș, mergând la mare sau la munte, sau oriunde, de fapt, dar finalmente nu mă pot abține. Dar nu mă voi referi la cartierele de blocuri din București sau Mamaia Nord, la Vama Veche sau alte stațiuni ale litoralului nostru pe cale de dispariție, la Rânca sau Voluntari. Nu, mă voi referi la ceva mult mai mic, bazat pe o experiență recentă pe care am avut-o în inima Transilvaniei, plimbându-mă călare pe dealurile încă împădurite din vestul Sighișoarei. Ieșind la un moment dat din pădure deasupra satului Seleuș, urechile ne-au fost surprinse de un vuiet ciudat pe care numai ochii – mirați și ei – ni l-au putut explica: ne uitam, de sus și de la o profilactică distanță, la extensia rromă a satului săsesc, în care se petrecea pe rupte. Asta cu petrecerea e partea simpatică, la fel și cromatica naiv-isterică a căsuțelor răspândite pe deal. Ce e mai puțin simpatic și consecința, marginală, ce-i drept, a lipsei de reguli în care s-a scufundat România, e felul în care o comunitate a reușit să distrugă iremediabil un ecosistem dezvoltat în sute de ani. De o parte, un sat cu străzi și case aliniate, acoperișuri din țiglă și biserică în centru, într-o relație simbiotică cu natura înconjurătoare și de cealaltă, comunicând printr-un capăt de stradă, o adunătură de construcții cu aspect vag de case, de toate culorile și formele, răspândite haotic și fără nicio noimă pe un întreg deal. Zeci, poate sute. Fără străzi, fără infrastructură sanitară, fără curți și garduri, într-un perpetuu șantier, care de fapt nu prea părea să-i intereseze pe oamenii ocupați să petreacă.

Pitoresc și melancolie, vezi bine. Pitoresc, pentru că nu știu alt cuvânt care să acopere, neconflictual și politically correct, porceala atâtor hectare din dealul respectiv, și melancolie, pentru că e sentimentul cel mai blând care te cuprinde când observi mai atent consecințele acestei dezvoltări: gunoaie infinite și dejecții umane aruncate peste tot, cu precădere în râu, păduri defrișate ilegal, pământ pârjolit în loc de culturi. Departe de mine intenția de a da (prea tare) vina pe respectiva comunitate. Oamenii atâta știu, atâta fac. Problema e că s-a putut ajunge aici și asta se datorează anilor de practici venale, de legi evitate și batjocorite, de incapabili montați în funcții de control. Acolo e ceva mic, deocamdată, dar e ubicuu și e semnul evident al unei boli care ne macină teritoriul de mult și pentru care am impresia că nici nu am început să căutăm vaccin. Hălci masive de patrimoniu natural, și nu numai, se găsesc astfel compromise definitiv, într-un delir care nu pare să poată fi stăvilit. Nici nu vreau să mă gândesc cum va arăta ce am văzut acum peste încă 20 de ani, dacă nu luăm în serios semnele vremii.

To be continued…

Bruno Andreșoiu

Editorialul din igloo #201 / aprilie-mai 2021 / Scenografie şi arhitectură