Editorial #203: New Tech

Aici e credo-ul numărului curent. Adică al unei reviste de arhitectură care își propune să slujească domeniul căruia i s-a dedicat de 20 de ani încoace. Prin urmare, suntem locul potrivit pentru o discuție despre noile tehnologii pe care profesia noastră le caută și adoptă, și pe care domeniul le integrează. Așteptările firești ar fi probabil să alcătuim un număr în care prospectăm, selectăm și oferim exemple de bune practici din fascinanta lume nouă a noilor tehnologii. Și, după cum veți vedea sau ați văzut deja, dacă n-ați început revista cu textul ăsta, asta am și făcut. Aplauze echipei igloo, succes în continuare, țineți-o tot așa!

Păi și textul asta ce face? Ne spune ce e mai departe în revistă și ne anunță cât e de mișto, cam cum fac în general editorialele serioase? Nu chiar. E o colecție de impresii și păreri personale (care – atenție, disclaimer! – nu antrenează în niciun fel opiniile și responsabilitatea companiei sau a celorlalți oameni implicați) legate de elanul noii dimensiuni tehnice care a devenit condiție inevitabilă a profesiei noastre.

Totul pleacă de la sentimentele amestecate pe care le am față de noile tehnologii de care suntem înconjurați și dependenți, și pe care am încercat să le chestionez. Sentimentele, nu tehnologiile, că acolo e mai complicat. Sunt un neadaptat și un nostalgic al vechilor moduri de a profesa, cu teu și echer? Nici vorbă, deși sunt convins că unde se câștigă ceva, prin înlocuire, se mai și pierde câte ceva. Mi-e greu să mă adaptez ritmului schimbării? Aici e mai mult adevăr, deși mi-am asumat chestiunea și fac ce pot și arătați-mi-l voi pe ăla care reușește să țină pasul cu o tehnologie care se deplasează într-un ritm dovedit imposibil de susținut de mintea umană. Dar nici aici nu e neapărat problema. Mai degrabă aș zice că nu reușesc să privesc noile tehnologii doar ca un pe avantaj (evident) în progresul profesiei și fără o doză de scepticism. Raportările acritice la propriul domeniu nu-mi sunt deloc simpatice, la fel și cele ce evită să privească măcar puțin și peste gardurile împrejmuitoare. În cele ce urmează mă voi face puțin avocatul diavolului, dar un diavol care cred că uneori ar trebui să ne fie mai aproape și mai simpatic decât îngerii celeilalte părți.

Despre ce vorbim deci, simplificând puțin lucrurile? Despre un instrumentar tot mai complex, mai eficient și mai digitalizat pus în slujba diferitelor teritorii ale activității de a construi: proiectare, autorizare, execuție, utilizare. Despre o interfață tot mai vastă și mai netransparentă între om și rezultatul fizic al acțiunilor sale, deși tot mai interconectată și transparentă, pe de altă parte. Netransparența mea se referă la faptul că devenim utilizatori tot mai puțin capabili să înțelegem instrumentele pe care le folosim, cunoașterea noastră limitându-se la un număr de operațiuni relativ simple. Câteva comenzi, câțiva algoritmi. Știe cineva, dacă nu e programator senior, cum funcționează în profunzime și ce e exact în spatele unui program recent de modelare 3D? De randare? Ar ști și să-l repare la o adică? N-aș fi prea sigur. Și oare interpunerea unui mecanism atât de complex și neînțeles între mintea umană și rezultatul creației sale să fie oare fără de consecințe?

Entuziaștii vor obiecta probabil cu argumentele pe care însăși tehnologia ni le furnizează pentru a ne convinge de inevitabilul ei, anume eficiența, viteza, lărgirea plajei de posibilități, accesul la calcule, forme și verificări imposibile în absența ei. Fiind cât se poate de corect, te poate mulțumi atâta timp cât nu te mai întrebi dacă tu asta căutai de fapt. Sau nu cumva asta ți s-a oferit de către instanțe fără legătură cu aspirațiile și interesele tale. Ți s-a explicat că așa trebuie, așa e mai bine și mai ușor, ție ți-a plăcut, le-ai adoptat și apoi au devenit ale tale? Apoi te-ai pliat după ele. Eu așa cred. De-acum, întrebarea dacă noi folosim tehnologia sau, de fapt, tehnologia ne folosește pe noi, pentru scopul propriu (care este doar acela de a se dezvolta permanent), devine foarte acută. Când mai înțelegem și că tehnologia, metoda științifică în general, nu se supune vreunei etici și, ca atare, nu răspunde de consecințele acțiunilor sale, lucrurile se complică și mai mult. Sigur că aici pătrundem într-o zonă care depășește limitele profesiei și poate că nu e cazul, dar epoca tehnicii în care am intrat cu arme, bagaje și prea puține aprehensiuni, ne modelează pe toți, deci inclusiv pe noi, arhitecții.

Mantra de bază a tehnicii este aceea de a atinge un maxim de scopuri cu un minim de mijloace și, mai nou, aș zice, într-un minim de timp. Evitarea ei condamnă la inexistență orice lucru pe care ne gândim să-l producem și, pe cale de consecință, ne modelează și gândurile. Astăzi, rațiunii educate în școli populate aproape exclusiv de materii tehnice îi este tot mai greu să formuleze gânduri care nu se supun principiilor tehnice de eficiență, cauzalitate directă, scop precis. Calcule, adică.

Mie mi-e greu să nu pun eficiența și viteza noilor tehnologii ale domeniului nostru în contextul mai larg al creșterii nelimitate și al construcțiilor ca principal agent distrugător al planetei. Nu m-am considerat niciodată un ecologist, dar evidența nenorocirii către care ne îndreptăm devine atât de pregnantă încât mi-e greu mai nou să fac abstracție de asta. Să mă prefac că nu înțeleg cât e de serios rolul nostru în piesa dinamitării naturii și să nu încerc să lărgesc de fiecare dată când am ocazia cercul intereselor mele. Astăzi vorbim de New Tech, adică de un instrumentar mai eficient de proiectare, construire și operare. Care, mai nou, include, convenabil și cât mai la față, și trimiteri către aplicații de sustenabilitate, construire mai eficientă, management mai deștept al resurselor și energiei etc. Așa și e, fără îndoială.

Dar ce face în primul rând este să accelereze ritmul în care se poate produce orice construcție și noi de fapt de asta murim. De prea mult. De nelimitat. Toate scenariile de construire sustenabilă, verde, autoeficientă, zeroenergy, zerowaste ș.a.m.d. încep cu a construi. Cu a produce materiale mai bune, mai eficiente, uneori mai puțin poluante, dar a produce. Chiar și casele printate din pământ au nevoie de o mulțime de alte materiale pentru a fi locuite, nemaivorbind de roboții care să le printeze. S-a dovedit deja fără echivoc că nicio dezvoltare nu se poate face fără consum superior de resurse. Da, chiar și formulele cele mai eco de a construi, tot pe consum de resurse se bazează. C-așa-i în tenis.

Din perspectiva asta, eu am uneori senzația că noile tehnologii sunt de fapt tobogane tot mai rapide către dezastru. Ne facem că nu vedem asta, fascinați de minunatele posibilități creative pe care ni le pun la dispoziție, prea ocupați să ținem pasul cu dezvoltarea lor și să învățăm să le folosim, pentru a mai căuta să le înțelegem esența. În vremea din urmă, utilitarul bate analiticul. Și nu numai în ecuația resurselor, ci și a celor care le folosesc. Să nu uităm că, în termeni de eficiență, noile tehnologii mai aduc un lucru interesant: diminuarea progresivă a necesarului de operatori umani în vederea atingerii scopurilor. Foarte multe operațiuni devin automatizate, o enormă parte a proceselor este preluată de algoritmi. E încă frumos, cât suntem încă pe-acolo, cu acces la butoane și decizii.

Dar tehnologia avansează indiferentă la părerile noastre, și asta e doar o etapă, știm bine. Oare către ce? Poate spre reducerea și mai mare a numărului de operatori, a preluării a tot mai multe chestiuni de către algoritmi și IA? Deci, la limită, a eliminării umanului din ecuație, căci umanul e sursa de erori, disfuncții, inexactități. Nu mai e deloc complicat sau utopic astăzi să-ți imaginezi programe care preiau integral sarcinile acoperite până nu demult de arhitecți. Biblioteci nesfârșite de forme și algoritmi de combinare a lor, calcule de orice natură aproape instantanee, formulare standardizate de întocmire a documentelor ce se transmit online instantaneu instanțelor de avizare, la fel de dezumanizate. Distopie acum 50 de ani, previziune ușor optimistă astăzi, realitate mâine.

Astăzi deja, datorită tehnologiei, putem să proiectăm o clădire, cu tot complexul de planuri și documente necesare, în probabil mai puțin de jumătate din timpul necesar acum 30 de ani și cu mai puțin de jumătate din oamenii implicați. Și să o construim și mai rapid. Și să fie de 5 ori mai eficientă decât una de acum 30 de ani. Și să facem clădiri mai mari decât ne-am fi putut imagina acum 30 de ani, acoperind suprafețe de teren care nu vor mai vedea niciodată lumina. Și ne putem bucura, că și ăsta e sensul meseriei noastre, să proiectam și să construim, dar e oare în regulă? Și ce va fi mâine, dacă ne mișcăm în ritmul ăsta?

But it’s good for business se aude din spate. Așa e, putem câștiga mai repede mai mulți bani cu care putem să zburăm la capătul încă neconstruit al lumii ca să stăm o săptămână pe o plajă nebordată de blocuri și hoteluri de 12 etaje. Deși nu e evident că găsim locuri. Sau locul. Și, dacă suntem atât de eficienți și buni datorită tehnologiei, înseamnă că am câștigat timp pe care să-l petrecem cu cei dragi, cu cei care se duc mai repede de lângă noi, sau în natură? Nu prea aș crede. Mai degrabă înseamnă că putem face și mai multe proiecte, cu banii de pe care să cumpăram și mai multă tehnologie și să fim și mai eficienți și mai buni.

Sigur că e imposibil să te opui avansului tehnologiei. În această cultură, cel puțin. Poate însă că n-ar fi rău să începem să ne întrebăm mai profund și mai onest cât și la ce sunt cu adevărat bune (mereu) noile tehnologii. Să nu ne mai gândim numai la propriile procese, la simplificarea, îmbunătățirea și eficientizarea muncii noastre când le adoptăm. Și să încercăm să facem alegeri în însușirea și utilizarea lor bazați pe răspunsuri cinstite și nu pe presiunea pe care mediul în care ne mișcăm o creează. Adică pe sugestiile de inevitabilitate incluse în fiecare dezvoltare (upgrade) și fiecare instrument nou. Să nu ne mai comportăm ca niște copii săraci ajunși
într-un magazin uriaș de jucării din care putem lua orice fără să plătim. Pentru că orice se plătește în timpul în care trăim.

Bruno Andreșoiu

Editorialul din igloo #203 / august-septembrie 2021 / New Tech