Efemer și anti-monumental. În dialog cu Florian Idenburg (SO – IL)
Interviu: Iuliana Dumitru; Foto: Laurian Ghinițoiu, Brad Ogbonna, Fredrik Bauer
La SO – IL teoria și practica sunt aproape unul și același lucru. Nicio falie, nicio desincronizare nu le desparte, ci doar acel spațiu – subtil în infinitatea lui – al libertății, al indeterminării, al efemerului și poeticului, în care timpul și oamenii sunt așteptați să intervină și să dea sens unei arhitecturi ce rămâne perpetuu neîncheiată. Asta e filosofia SO – IL, radicală și ludică, consecventă și identică sieși, fie că vorbim de temporar sau permanent – ori, mai degrabă, de estomparea graniței dintre cele două. Fondat în 2008 la New York de Jing Liu și Florian Idenburg, biroul SO – IL e o prezență paradigmatică în arhitectura și designul contemporane, așa că interviul următor cu Florian Idenburg (care e și profesor la Cornell University, Facultatea de Arhitectură) e un eveniment la care puteam doar spera.
Efemerul în arhitectură – e o temă care te-a preocupat de la bun început în profesie sau e un interes dobândit mai târziu?
Cred că a apărut destul de devreme, mai ales că am crescut și m-am format în Olanda anilor ’90 – iar ca student e problematic, pentru că, orice-ai face, dai peste figura lui Rem Koolhaas. La vremea aia se afirma un fel de… simplificare a diagramei, adică o arhitectură foarte grafică, foarte „diagramatică”, pe care o vedem din plin și astăzi, de altfel. Deci cam ăsta era curentul – deși, sigur, dacă ne uităm la proiectele OMA o să găsim mai mult decât simpla reprezentare grafică a unei idei, nu-s doar diagrame acolo, ci straturi și narațiuni complexe. Însă, în anii aceia, când arhitectura devenea tot mai „iconică”, am început să fiu atras de ceea ce făcea Kazuyo Sejima, așa că m-am dus în Japonia și am lucrat la SANAA timp de 8 ani. Ceea ce am învățat acolo, într-un context cultural diferit, e că arhitectura nu ține atât de reprezentare ori de modul în care materialele reprezintă lucruri, cât de felul în care materialele organizează relații. Asta a fost pentru mine trecerea spre o altă înțelegere a arhitecturii – ca relație, nu ca organizare de material. Iar dacă acceptăm că efemerul în arhitectură presupune orchestrarea unor relații, atunci da, aș spune că am avut de timpuriu o intuiție în sensul ăsta.
Cum ai defini viziunea SO – IL asupra arhitecturii efemere? Ce vă oferă ea diferit de alte formule arhitecturale?
E important să precizez din capul locului că pentru noi – și felul nostru de a gândi și a lucra – nu e atât de relevantă diferența dintre temporar și permanent. Cred că arhitectura noastră în general caută mai degrabă să genereze noi forme de conștientizare – a propriului corp, a unei experiențe, a unei conexiuni cu lumea din jur. Așa că multe dintre instalațiile arhitecturale pe care le facem – dincolo de dimensiunea lor experimentală și tehnologică – sunt un prilej de a crea o stare de prezență, un nou raport între oameni și materiale, între oameni și spații. Reiau așadar ideea că, în gândirea noastră, nu există o diferență substanțială între ceva cu durată scurtă, fie și de o zi, și ceva vechi de o sută de ani. Noi nu operăm cu dihotomia asta. Sigur, o intervenție temporară îți oferă libertatea și privilegiul de a pune în evidență sau de a te concentra pe un singur lucru, de a specula, de a visa chiar, fără a fi nevoit să te preocupi de instalații, structură, siguranță și așa mai departe, ca la o construcție permanentă. Dar, repet, asta nu presupune o diferență esențială în felul în care gândim, din punct de vedere creativ sau ideatic, un proiect.
Înseamnă că joaca, jocul (și estetica jocului) sunt definitorii pentru filosofia și practica voastră?
Absolut! Joaca e esențială. Întrebarea rămâne însă complicată, pentru că, pe de o parte, poți spune că azi nu prea mai există joacă și că joaca s-a transformat în muncă, iar pe de altă parte, se poate spune că munca a devenit joacă. În trecut, joaca obișnuia să fie pur și simplu opusul muncii, adică atunci când nu lucrai, dar acum, pe scena digitală, pare că tot timpul „performăm” ceva, într-o manieră jovială, când de fapt lucrăm. Revenind la arhitectură, și mai ales la manifestările ei efemere, e interesant când totul se transformă în joacă. Oamenilor le plac jocurile. Poți să câștigi, să pierzi și s-o iei de la capăt, dar când transpui asta în realitate, oamenii încep să fie reticenți, să se teamă. Cum le spui însă că e doar în/o joacă, cum se simt mai eliberați și se relaxează. Asta e ceva ce încercăm să includem și în arhitectura noastră, pentru a le reda oamenilor o anume libertate, în spirit și în comportament.
Și totuși jocul trebuie să aibă reguli și structură.
Da, dar să luăm ca exemplu prima noastră instalație, din 2009, Pole Dance, care e grăitoare pentru întreaga noastră practică. Nu era o construcție bazată pe reguli neapărat, dar păstra aparența unor reguli. Avea estetica unui sistem, a unui joc: cu o rețea de plase, zone de relaxare și interacțiune, erau mingi, culori ce puteau fi interpretate drept indicii – deci arăta ca un joc, dar nu exista de fapt nicio regulă, așa încât oamenii erau invitați să-și stabilească propriile jocuri. Asta cred că e important în arhitectura efemerului – să apelezi la estetica jocului fără a impune reguli, lăsând utilizatorul să-și imagineze propriile forme de negociere și ocupare a spațiului.
Asociem arhitecturile efemere cu o scară mai mică, mai intimă, deci mai umană, a spațiilor. Consideri că proiectele voastre temporare sunt și un revers al arhitecturii înțelese ca act durabil, permanent, monumental? Altfel spus, pot fi ele percepute ca anti-monumente?
Monumentalul este o temă foarte interesantă pentru noi, pentru că, într-adevăr, un lucru împotriva căruia am luptat mereu e nostalgia. Mi se pare că monumentalitatea și nostalgia sunt strâns legate și firește că oamenii au nevoie de simboluri, dar tot mă uimește și mă amuză cumva să văd că până și generația noastră, mai ales în Europa, tânjește încă după un soi de neo-monumentalitate – pe care, într-o anumită măsură, o putem considera conservatoare, sau cel puțin nostalgică; la fel și neo-raționalismul, această fascinație, de factură modernistă, pentru ordine și structură, pentru un fel de greutate, masivitate, seriozitate. Cred însă că tipul ăsta de viziune e parțial o expresie a fricii – iar monumentul ne „protejează”. Astfel privite lucrurile, nu pot decât să confirm aplecarea noastră către anti-monumental. Ba chiar țin să adaug ceva ce nu spun prea des în public: sunt uneori atras de lucrurile pe care le considerăm banale sau kitsch, cum ar fi disonanța unor materialități care simulează ceva scump, valoros. Mă preocupă lucrul cu materia cea mai comună, cu obiecte aflate mereu la îndemână, și sper să pot crea în continuare o arhitectură mai accesibilă, mai dezinvoltă, mai lejeră – totuși nu leneșă sau fără intenționalitate, ci mai degrabă lipsită de afectare.
Afirmați deseori că materialul cu care lucrați e, de fapt, timpul. Aș adăuga aici și prezența umană, care poate da de fiecare dată un nou sens arhitecturii voastre.
Pentru noi e esențial să credem în inteligența și în puterea utilizatorilor. Poate că e o naivitate, dar pur și simplu suntem optimiști în privința oamenilor și a abilității lor de a fi inventivi și creativi – tocmai de-aceea încercăm în arhitectura noastră să nu fim normativi. E cel mai rău lucru o arhitectură care-ți vorbește de sus și-ți spune cum să te comporți. Noi, la SO – IL, nu suntem de părere că avem toate răspunsurile. Ne place să creăm o arhitectură care (ne) surprinde, care deschide și un orizont de incertitudine și imprevizibil – de-asta suntem mereu curioși și receptivi față de felul în care lucrările noastre sunt interpretate sau răstălmăcite. Preferăm să nu explicăm în mod excesiv intenția unui proiect, tocmai pentru că vrem să lăsăm loc și altor interpretări. De pildă, sunt deseori întrebat cum se pronunță numele biroului nostru și întotdeauna răspund că nu știu, e la alegerea fiecăruia. Totul se reduce, până la urmă, la a lăsa posibilitățile deschise, cu convingerea că există răspunsuri încă negăsite, încă neformulate, care se pot ivi de oriunde, oricând, și care se pot dovedi mai interesante sau mai semnificative decât ce-ți trece ție prin cap, de unul singur.
Rămânând pe teritoriul spontanului și al imprevizibilului, ce instalații au avut parte de o receptare diferită decât v-ați fi așteptat?
Mă întorc la Pole Dance, și nu întâmplător, pentru că a rămas până azi un reper în parcursul nostru, marcând decisiv felul în care gândim și lucrăm când vine vorba de arhitecturi temporare. Am învățat mult din acea instalație, prin care am încercat să construim o metaforă a lumii de azi. Și fiind pentru MoMA – care reprezintă însăși ideea de modernitate, înțeleasă ca sistem, ca structură în interiorul căreia trebuie să te comporți într-un anume fel – am proiectat și noi un sistem, însă unul slab, fragil, cu elemente instabile și elastice, ca și cum în orice clipă ar fi putut să se prăbușească, iar tu, utilizatorul, nu mai erai susținut de sistem, ci, dimpotrivă, deveneai responsabil de stabilitatea lui. Și primul lucru pe care l-am observat a fost cum vizitatorii chiar voiau să distrugă sistemul, trăgeau și împingeau de toate structurile alea mobile, încercând să-i testeze limitele. Atunci am înțeles că dacă lași lucrurile deschise, oamenii o să meargă până la capăt, dincolo de orice prag. Ceea ce pare logic acum, retrospectiv, dar atunci n-am anticipat un asemenea grad de „violență” în interacțiunea cu instalația.
Blueprint at Storefront e o altă lucrare a noastră, în care am acoperit fațada unui magazin din New York și pe care am găsit-o a doua zi colorată cu graffiti. Pe de o parte, cred că e instinctul uman de a vrea să distrugi ceea ce e (perceput ca) frumos, iar pe de altă parte ceva în instalație în sine ce stârnește reacții aparent neașteptate, pe care, cum ziceam, încercăm să le îmbrățișăm de asemenea, preluând teoria lui Umberto Eco despre „opera deschisă”, conform căreia o operă e cu adevărat completă doar prin prezența sau prin participarea receptorului.
Un alt exemplu ar fi un muzeu pe care l-am făcut în California, unde am proiectat o amplă structură pe post de acoperiș, ce urma să fie interpretată de diverși artiști. Iar la deschiderea muzeului, primul artist invitat a propus o lucrare care mi s-a părut groaznică, complet nepotrivită, dar fix asta înseamnă ideea de deschis – să accepți ca ceea ce ai creat tu, cu anumite așteptări în minte, să fie cu totul altfel perceput și (re)folosit. Așa că a fost în regulă până la urmă, era, în fond, ceea ce ne propuseserăm. De-a lungul timpului am învățat, am asimilat și ne-am asumat ce înseamnă cu adevărat că „orice se poate întâmpla”.
Aș reveni un pic la instalația Blueprint at Storefront, al cărei aspect imaculat, de pânză albă în așteptare, era de fapt chiar o invitație la intervenție.
Așa e, iar asta îmi amintește din nou de ceva ce am învățat în Japonia – și anume ideea de deschis, de alb, în sensul de a lăsa lucruri nespuse, de a lăsa loc de vid, pentru că nu totul trebuie umplut. În vreme ce în Occident avem o oarecare reticență față de lucruri nerostite, neumplute sau nearticulate. Uneori însă a nu vedea în mod explicit un obiect poate produce o experiență intensă. Liniște și atât. Și ăsta a fost și efectul instalației – de stranietate printr-un gest de o simplitate elementară.
Cum pot îmbunătăți intervențiile temporare calitatea spațiului public și relația oamenilor cu orașul?
Aici trebuie neapărat să menționez un personaj foarte relevant – structuralistul olandez Aldo van Eyck, care după război, în loc să se facă arhitect, a decis să lucreze pentru administrația locală din Amsterdam, unde a creat 1500 de locuri de joacă. Pentru că, zicea el, dacă nu-i aducem pe copii din nou în stradă, atunci nici n-o să avem orașe. Evident, nu e o chestiune care-i privește doar pe copii. Adulții vor să rămână mereu copii și toată lumea vrea, într-un fel sau altul, să se joace. Așa că prezența jocului în spațiul public este absolut esențială pentru ca un oraș să rămână viu. Și aici se remarcă, o dată-n plus, rolul structurilor și intervențiilor temporare, cu caracterul lor proaspăt, inedit, îndrăzneț, care nu ne lasă să ne plictisim de ele și, implicit, de spațiile din jurul lor. Mai ales azi, când în mediul digital cu toții ne „jucăm”, ar trebui să nu uităm că jocul fizic, apropierea, interacțiunea fac orașele mai plăcute, mai prietenoase, iar relațiile dintre noi capătă mai mult sens. Firește că nu propun să eliminăm virtualul, cred doar că o bună parte din caracterul ludic ce obișnuia să aparțină orașului s-a mutat acum online, în detrimentul acestuia, care a devenit mai degrabă o structură strict administrativă. Sunt convins, așadar, că arhitectura temporară are puterea de a le reda orașelor energia ludică.
Abordarea voastră arhitecturală este intrinsec interdisciplinară. Ce vă atrage mai ales spre domeniul artistic?
Arhitectura a fost dintotdeauna, prin chiar natura ei, interdisciplinară, un proces colaborativ (asta dacă nu-ți cumperi tu pământul, nu-ți produci propriile materiale, nu construiești tu efectiv și așa mai departe). Arhitectura înseamnă să lucrezi cu alți oameni – într-o asemenea măsură, încât putem spune că arhitectul nu construiește de fapt absolut nimic, doar vorbim despre asta și desenăm ceva ce poate că va deveni o clădire (și de fapt nici nu desenăm o clădire, ci un desen pe baza căruia se va construi, eventual, clădirea). Azi lucrurile se complică și mai tare, pentru că arhitectura devine tot mai complexă și implică tot mai mulți specialiști. Dar lăsând dimensiunea tehnică la o parte, cred enorm în schimbul de idei și limbaje cu alte discipline creative, cum ar fi artele vizuale și performative, în contextul cărora am făcut numeroase proiecte. Contactul cu arta și artiștii îmi reamintește că arhitectura, dacă nu are o idee, e doar o clădire. Dacă nu există o intenție în spatele asamblării de materiale – în afară de a construi pur și simplu o clădire –, aia nu e cu adevărat arhitectură. Artiștii, în schimb, lucrează direct cu ideea. Singurul lucru pe care trebuie să-l îndeplinească o lucrare de artă este să fie ea însăși o idee. Nu trebuie să țină apa, să protejeze oameni sau bunuri, să reziste la intemperii – și exact de-asta artiștii ne inspiră. Și cu cât mai diferiți suntem – arhitecți și artiști –, cu atât mai mult avem de învățat unii de la alții.
Interviu publicat în igloo 215 /
Efemer / august-septembrie 2023
