Cât despre concluzii?

Concluzii? Of, mai e mult de recuperat, dar a fost un început. Am învățat foarte mult datorită acestor cercetări; am crescut odată cu ele. Pot spune câte ceva doar despre anumite constatări personale. A fost pasionant să-i descopăr, să mă întreb, să văd ce îi leagă și ce nu… M-a marcat seriozitatea, convingerea, cu care „căutau”. De pildă, observi la Creangă, de la proiect la proiect (de la Pop și Gheorghiu, la Malaxa), continuitatea travaliului de modernizare tipologică a imobilului de raport și apartamentului. Din câte am constatat până acum, aș spune că a fost singurul arhitect al perioadei cu adevărat consecvent în această direcție tipică pentru Mișcarea Modernă. De altfel, e coerentă cu căutarea acelui ideal de simplitate, de seninătate a liniei spre care țintea și pentru care a fost considerat exemplar. Și foarte admirat aș zice; admirația transpare și în multe proiecte de după 1989, inspirate din modernismul interbelic.  Modernismul lui Creangă aparține stilului internațional, într-o eleganță extraordinară a compoziției. E o trăsătură pe care nu o găsești semnificativ la Iancu, chiar din contra; ceea ce te pune pe gânduri. 

Cum am descrie arhitectura lui Marcel Iancu?

Iancu a fost mult mai vocal despre arhitectură, spre deosebire de Creangă. A fost un „apostol”, să zicem, al ideilor Mișcării Moderne. Paradoxal, asta nu m-a avansat prea mult, pentru că, de fapt, nu-i explică direct arhitectura. Arhitectura lui e oarecum neîncadrabilă, e descumpănitoare chiar printr-un soi de cumințenie. Mă tot gândesc la asta, pentru că Iancu fost un fondator dadaist, un revoltat, dar care a acceptat să se supună rigorilor inerente arhitecturii. Nu e aici un act de eroism? Sau de mare pasiune? Era un artist multilateral și cred că modernismul lui a căutat un fel de sinteză a artelor, pe care a experimentat-o în proiecte, de fiecare dată când a găsit condiții mai prielnice (comanditari, bani, constructori etc.), adaptând-o după caz.  În asta stă, cred, coerența lui artistică și conceptuală, total diferită de a lui Creangă.

Cu toate că începe să fie mai bine documentat, patrimoniul interbelic este în pericol.

În rușinos pericol! Și nu e vorba doar de obiecte separate, ci de tot spectacolul urban al modernismului interbelic, cu realizări remarcabile, realizări pe care nu numai că n-am știut să le punem în valoare, dar de care ne și batem joc. Spre exemplu, un bulevard central cu asemenea coerență și frumusețe a construcției moderniste e chiar foarte rar. Centrele moderniste din Kaunas (Lituania) sau Gdynia (Polonia) nu au aceeași anvergură și eleganță, dar au dosarele în ultima fază de înscriere ca UNESCO World Heritage. Noi nici n-am încercat… Nou născuta Docomomo_România va încerca să facă ceva, măcar să-l facă cunoscut, dar mai mult nu poate.

E vorba de bulevardul Magheru?

Da. E groaznic ce se întâmplă acolo. Dovedește – o spun cu tristețe – ce mare hiatus cultural a însemnat perioada comunistă: a adus în funcții administrative și de decizie oameni lipsiți de cultură și fără respect față de o cultură profesională care ajunsese la o performanță lăudabilă (și nu numai în arhitectură). Nu prea văd o schimbare în acest sens. Atâta vreme cât lumea politică va fi populată de inculți, rezultatul nu poate să fie decât un dezastru.

Următoarea cercetare a dumneavoastră, Arhitectura în proiectul studiost, a studiat schimbarea de paradigmă culturală și socială ce a urmat perioadei interbelice. Ce ne puteți spune despre acest studio?

Hm, este un studiu pe care doream mult să-l scriu, tot mai mult pe măsură ce priveam în urmă și mi se părea că avem nevoie de repere mai argumentate. M-a consumat emoțional imens. Am privit tot timpul subiectul cu mare teamă; mă simțeam oarecum vinovată să vorbesc „din afară”: avusesem șansa să lucrez ca profesor – de fapt, am fost toată perioada „tânăr asistent” și bănuiam că voi ieși la pensie ca atare –, fusesem ferită de marile dificultăți de care se loviseră arhitecții din proiectare. Cu toate astea, mi-am spus că trebuie început, că trebuie făcut un prim tablou critic al acestei perioade – o schiță de pornire, să zicem. A fost cam trist. Arhitecții din România au fost toți angajați ai statului, supuși „ordinelor de sus”.

Or, arhitectura, ca să fie bine practicată, are nevoie de oarecare libertate de gândire (desigur în limitele constrângerilor pe care orice arhitectură le are); are nevoie și de un anumit climat de competiție, care dispare complet în perioada comunismului. Asta a dus la aplatizarea meseriei. Trebuia să fii un erou ca să ieși din platitudinea respectivă. Și scăderea nivelului cultural al arhitecților a fost un efect deloc de neglijat; eram defazați față de schimbările de abordare și scop ale arhitecturii în lumea liberă.