Femei în arhitectură. Anda Andrei: „Trebuie să recunoaștem meritul europenilor de a construi pentru totdeauna, în timp ce în America totul e efemer.”

10 iulie 2023

Femei în arhitectură. Anda Andrei: „Trebuie să recunoaștem meritul europenilor de a construi pentru totdeauna, în timp ce în America totul e efemer.”

INTERVIU: Anda Zota FOTO: Courtesy of Brigitte Lacombe

În universul arhitecturii (cred că) încă există acel miraj al universului construit de peste Ocean. Orașele americane sunt (inclusiv pentru mine) destinații și aspirații, deopotrivă datorită aportului vizual al filmelor de la Hollywood, dar și prin toate studiile teoretice și de urbanism pe care le-am parcurs încă din facultate, începând cu cartea Delirious New York a lui Koolhaas. Grid-ul nesfârșit al New York-ului a devenit the place to be, acum 30 de ani, pentru arhitecta Anda Andrei, care a construit de atunci, pas cu pas, o carieră cel puțin remarcabilă. Anda are în portofoliu multe proiecte de succes și a colaborat de-a lungul timpului cu nume exponențiale ale arhitecturii: Herzog & de Meuron, John Pawson, Philippe Starck, printre alții, intersecții despre care ne și împărtășește amintiri. Mai mult, viața ei pare o epopee construită în jurul pasiunii și diligenței cu care a tratat cariera și arhitectura, iar în interviul ce urmează, parcurgem o parte din momentele-cheie care au ajutat la conturarea unei personalități cu adevărat remarcabile: Anda Andrei.

AZ: Să începem cu începutul: despre copilărie și primele semne ale interesului pentru arhitectură și design.

AA: Interesul pentru arhitectură a apărut foarte timpuriu, pentru că tatăl meu era arhitect – lucra ca director la o companie recunoscută atunci și proiectau clădiri la scară mare. De asemenea, designul în timpul comunismului făcea parte din viața noastră într-o manieră foarte diferită decât se întâmplă astăzi – nu ne permiteam haine sau mobilă, așa că trebuia deseori să ni le producem singuri. Creativitatea se dezvoltă masiv atunci când ești forțat să o folosești. În acea perioadă făceam constant lucruri, îmi coseam propriile haine la 14 ani, și apoi le vindeam ca să pot câștiga bani. După ce am hotărât că nu vreau să devin balerină (pentru că da, asta îmi doream), următoarea decizie a fost să mă îndrept spre arhitectură. Apoi, începând de la 14 ani sau chiar mai devreme, vizitam des biroul tatălui meu, și eram în permanență înconjurată de arhitecți – cred că asta m-a încurajat mult să urmez până la final această decizie. Însă inspirația a venit nu de la el, în mod direct, ci din revistele de arhitectură pe care le colecționa – fiind în poziție de lucru privilegiată. Le parcurgeam cu foarte mare interes și m-au făcut să îmi doresc să pătrund în acel univers creativ. Cât despre studii, m-am născut în București și am trăit tot timpul în București. După liceu am intrat la arhitectură și apoi au urmat „cei 6 ani”…

AZ: Acei „6 ani” despre care încercăm să ne aducem cât mai des aminte…

AA (râde): De frumoși, au fost foarte frumoși. Facultatea de arhitectură era minunată atunci. Oamenii, profesorii, toți erau angajați în această cauză a educației și a cercetării. Și petreceam mult timp împreună; era ca și cum te mutai la facultate.

AZ: Ați prins o perioadă efervescentă.

AA: Din punct de vedere politic, lucrurile erau mult mai dificile, dar întotdeauna asta creează unitate. Pentru noi era interesant, lucram intens și petreceam în egală măsură. Nu aș schimba nimic din ce am trăit în acea perioadă.

AZ: Club A abia se deschisese…

AA: Era Club A, apoi erau toate filmele care se difuzau o singură dată, într-o anumită seară și trebuia să le vezi chiar atunci. Era destul de interesant că se întâmplau lucrurile în felul acesta, în care accesul la resurse era redus. Deseori împrumutam cărți și aveam o singură noapte la dispoziție să le parcurg: era o carte importantă, era un singur exemplar, se dădea din mână în mână, o aveam pentru un timp foarte scurt. Faptul că nu era acces la atât de multe lucruri făcea ca atunci când le primeai să vrei să le consumi accelerat. Acum nu mai există această urgență.

AZ: Apoi ați plecat în America.

AA: În ’81.

AZ: Și practic ați început să profesați imediat.

AA: Începusem să profesez din România, la Timișoara, unde am lucrat aproape 2 ani într-un birou de arhitectură. Am lucrat la două proiecte acolo, o clădire de poștă și un parc. Sunt foarte recunoscătoare pentru faptul că facultatea de arhitectură în România nu m-a specializat într-o direcție, pentru că asta mi-a oferit o perspectivă bogată. E interesant să studiezi arhitectura și interiorul împreună, spre deosebire de interiorul ca o consecință a ceva ce ți-a fost dat. Apoi am plecat în America și am început, practic, o altă viață.

AZ: De ce America?

AA: Cultural, fiind români, ne-ar fi fost (probabil) la îndemână să plecăm în Franța, pe filieră francofonă (te gândești). În Timișoara, unde locuiam deja cu soțul meu, lucrurile erau ușor diferite, ei erau mai degrabă anglofili. Drept care, ar fi trebuit să plecăm la Londra. America părea și profesional o decizie mai bună pentru că, în final, oriunde ne-am fi mutat în Europa, am fi fost tratați ca expați. Atunci nu erai acceptat, nu erai îmbrățișat în nicio altă țară așa cum se întâmpla în America. America e o țară de imigranți. În America, dacă vorbești cu accent, asta e un avantaj. Fiecare om are o poveste particulară despre cum a pornit de la nimic și a reușit. Iar pentru noi, ideea de a o lua de la început s-a conectat cu societatea lor și cu mentalitatea orientată spre nou.

AZ : Din punct de vedere profesional, vi s-a părut dificil să vă integrați?

AA: Profesional a fost mult mai ușor să răzbești aici decât în Europa – aici ți se deschid uși și ești acceptat. Nimeni nu poate spune că începutul e ușor. Ceea ce e fenomenal despre început este că… Uite. Noi am ajuns acolo cu nimic, ni s-a furat bagajul, am pornit la drum doar cu hainele de pe noi. Momentele astea sunt esențiale în traiectorie. Ai o energie, o voință și o disperare (presupun) care îți dau o cu totul altă vitalitate decât cea din viața privată. E de necrezut, te propulsează oriunde. Nevoia de supraviețuire te face să treci prin pereți, iar dacă ai putea să menții această dorință și energie tot timpul, ai putea ajunge absolut oriunde dorești.

AZ: Ați dezvoltat o carieră remarcabilă, cu multe colaborări iconice.

AA: Am fost binecuvântată. Am lucrat cu absolut cei mai buni din lume. Profesional vorbind, e candy shop. Am lucrat și colaborat cu toți cei pe care mi-am dorit să îi întâlnesc. I am the designer whisperer – așa îmi spun. Să lucrezi cu starhitecți înseamnă să înțelegi cum gândesc, care sunt metodele prin care rezolvă probleme, și te implici cu ei în proces, umăr la umăr. La sfârșit se creează niște schimburi interesante. De la fiecare dintre ei îmi amintesc câte ceva care mi-a format profesia. Philippe Starck e foarte efervescent, bubbles and champagne. Ce am învățat de la el e că orice problemă este o oportunitate, în orice sens îți poți imagina asta. Cu el am colaborat mai mult de 15 ani, am făcut multe hoteluri împreună. John Pawson are un mod personal de a privi spațiile, mereu am spus că they run like water from room to room: lejeritatea arhitecturii sale, felul în care spațiile se succed, e incredibil de special și diferit de ceilalți, iar proiectele lui vorbesc și în afara esteticii minimaliste pe care o adoptă.

AZ: Am ascultat recent un podcast cu John Pawson și mi-a plăcut extrem de mult cum aborda tema esențialului în arhitectură.

AA: Are un echilibru perfect, e ca o sesiune de meditație. Apoi, Herzog & de Meuron! Lucrez cu ei la un proiect în prezent – pentru ei, fiecare proiect e o inovație, nu repetă idei și limbaje, ci se reinventează constant. În general, munca unui arhitect devine recognoscibilă printr-un limbaj comun, personal. La ei, totul este customizat fiecărui proiect în parte. Și sunt elvețieni: disciplina lor e incredibilă. Cel puțin prin comparație cu Starck – diferența e uluitoare, lucrează la extreme. Colaborez și cu artiști, cu Julian Schnabel (cu el nu e ușor, pentru că procesul de a extrage elementele artistice și a le insera în arhitectură e complex).

AZ: Cu ce ați rămas în urma tuturor acestor interacțiuni?

AA: Ce am observat despre oamenii ăștia e așa: cu cât sunt mai creativi, cu atât sunt mai flexibili – ceea ce nu e cazul artiștilor mediocri. Ei se pot schimba și pot reconfigura, sunt adaptabili. De la Ian Schrager am învățat să nu accept un răspuns negativ. Practic, să merg spre progres, să nu renunț, să rămân angajată în idei pe care să le duc mai departe.

AZ: V-ați dezvoltat cariera într-un mediu care încurajează interconectivitatea.

AA: Am lucrat întotdeauna în echipe multiculturale. Ai nevoie de curaj pentru a fi deschis să lucrezi în echipă atât de bine. Cred că ajută și clientul, care e mai degrabă dezvoltator și vrea să obțină ce se poate mai bun din investiția sa. Trebuie să recunoaștem meritul europenilor de a construi pentru totdeauna, în timp ce în America totul e efemer. Mă uit în urmă și văd cum proiecte mari pe care le-am încheiat deja nu mai există. Aici e o perspectivă diferită despre termenul de valabilitate al construcțiilor.

AZ: Nu ați rămas cantonată într-un anume limbaj arhitectural, așa că proiectele dumneavoastră sunt foarte diferite, imersive, relaxante și texturate. Pare foarte greu să echilibrezi acești parametri.

AA: Fiecare proiect e gândit contextual. La Howard, care e în New York, downtown, voiam ca interiorul să se perceapă ca o oază într-o zonă agitată, dar în același timp să fie și edgy. Clientul are o uriașă colecție de artă, așa că am pus un Calder în lobby – așa ceva nu întâlnești la tot pasul. Dar întregul hotel e emblematic pentru New York și pentru atmosfera centrală. Apropo de conectivitate, în timp ce vorbim tocmai am primit un mail de la colaboratorii Space Copenhagen, cu care am făcut Howard, care mă anunță că vin în oraș pentru câteva zile și vor să ne vedem (râde). E frumos când se întâmplă să întâlnești oameni cu care merită păstrată legătura. Revenind. Locul îți spune cum ar trebui să fie designul, mai mult decât orice altceva. Eu nu cred într-o estetică anume, eu cred în autenticitatea locului și în nevoile pieței căreia i te adresezi.

AZ: Așa se lucrează în New York sau e etica dumneavoastră? Pentru că la Howard ați înlocuit clasicul lobby din parter cu o sculptură.

AA: Ăsta e un dat al locului, e viața din New York, unde funcționează alte principii de zonificare. Din lipsă de spații, aici ai nevoie ca parterul să fie în mare parte public. Plus că nu voiam să fie vizibilă recepția din stradă, în încercarea de a evita experiența obișnuită. Am avut norocul să putem realiza ceva susținut de tehnologie, pentru că acum poți face check-in și singur, prin aplicație. Acum ceva timp, asta era o inovație, adică acum 4-5 ani când am deschis acest hotel, dar acum e ceva normal. Și e mai plăcut să intri în hotel printr-o galerie de artă, în Soho. Ce mai merită punctat despre Howard e că fiecare piesă din hotel e specială, iar asta e interesant. Muzica, atitudinea, cum răspund colegii la telefon, cum e prezentată mâncarea, uniformele de muncă – nu e doar o chestiune de design, e și despre toate celelalte lucruri care oferă unitate produsului final.

AZ: Cum sunt viața și munca post COVID în New York?

AA: După COVID am trecut la lucrul în sectorul rezidențial. Acum lucrez mai mult în Miami, iar sectorul rezidențial de lux a devenit mult mai conectat cu toate echipamentele funcționale ale unui hotel, pentru că luxul presupune servicii excelente în proximitate: cel mai bun restaurant, sală de sport, săli de coworking (pentru că rezidenții nu mai vor să lucreze de acasă), camere pentru copii, biblioteci comune pentru ca cei mici să își facă temele în altă parte, apoi jocuri, biliard, piscină etc. Lucrez acum, de exemplu, la un proiect în Miami – nu am jonglat niciodată cu așa multe funcțiuni: vor piscină mică, piscină mare, în exterior, dar și la interior, e o nebunie. Din multe puncte de vedere, COVID a schimbat vizibil locuirea. Iar în sectorul de lux, când clienții cer apartamente așa scumpe, te gândești ce le poți oferi în afară de spațiu. Evident că le dai finisaje, vederi, terase, dar apoi ideea care schimbă paradigma e să ai facilități de hotel la apartament. În Miami lumea vine și pleacă. Vrei ca atunci când ajungi acasă să poți suna pe cineva de la restaurantul de jos să îți umple frigiderul. Sau să chemi chef-ul să îți gătească pentru petrecere atunci când ai musafiri. Sau să mergi la gym-ul tău, nu la cel de peste două străzi, și să ai bicicleta ta, să nu aștepți să se elibereze vreuna. Pentru mine, tranziția către rezidențial a fost firească: dacă știi să faci un hotel, știi să faci și rezidențial.

AZ: Ați renunțat la New York pentru Miami?

AA: M-am mutat la Miami, dar nu renunț la New York. Miami e fun, dar once a new yoker, always a new yorker. Orașul s-a schimbat mult după COVID, abia acum începe să își revină. Toată lumea vrea să lucreze de acasă – noi, de exemplu, lucrăm remote. În ședințele online, mă surprinde adesea să îmi dau seama că suntem probabil doar doi oameni în același oraș. Vom vedea peste câțiva ani care sunt rezultatele felului ăstuia de a lucra, pentru că te îndepărtează de privirea de ansamblu. Pe zoom nu mai vezi planul la scară mare. Înainte aveai un print pe birou și 10 oameni în jurul lui care dezbăteau și desenau. Pe ecran nu dai zoom out, ci mereu doar zoom in.

AZ: La ce lucrați în prezent?

AA: Lucrez la un restaurant de care sunt încântată, aici în Miami, și două mari proiecte rezidențiale. Sunt foarte selectivă în ultima perioadă, încerc să o iau mai ușor. Dacă îmi place un proiect, îl iau, dacă nu, îl refuz.

Proiectele Andei sunt disponibile pe www.anda.com.