fbpx

Ilinca Păun Constantinescu: „Mă preocupă schimbările societății, marile fenomene economice și sociale care își pun amprenta asupra construitului și felul în care ne raportăm la istorie.”

INTERVIU REALIZAT DE: Anda Zota și Iuliana Dumitru FOTO PORTRET: Cornel Lazia

Ilinca este una dintre arhitectele care te fac să îți iubești meseria: am întâlnit-o încă din primul an de facultate, atunci când ea preda la Catedra de Istorie, iar eu abia îmi compuneam în manieră articulată respectul față de patrimoniul construit. Ilinca îți insuflă rapid grija față de arhitectură și, în același timp, te înarmează cu instrumentele necesare pentru o lectură urbană analitică, structurată, care devine de cele mai multe ori multidisciplinară. Ilinca, „am auzit” – spune despre ea cineva cunoscut – „că are o aură extraordinară”. Ce modalitate mai bună de a descrie o personalitate atât de caldă și complexă? Dar mai multe despre, aflăm chiar de la Ilinca.

Așadar, Ilinca, spune despre tine.

 

Sunt arhitect, mamă, profesor, cercetător, om în mijlocul grupurilor și echipelor. Între practica pe care o fac, zona academică și viața cotidiană, granițele sunt volatile. Biroul de arhitectură e o extensie a familiei și invers (mai ales că 80% din el chiar e reprezentat de familie), iar subiectele ne absorb mult în afara orelor de program. În încercarea de a ne raporta mereu la societate și de a avea o viziune de ansamblu asupra arhitecturii, am creat, în aceeași echipă, binomul birou de proiectare – asociație culturală. Astfel, Asociația IDEILAGRAM (înființată în 2016) completează, prin proiecte de cercetare și activism cultural, biroul de arhitectură IDEOGRAM STUDIO (existent din 2012).

Imobilul de Locuințe cu puține apartamente din Piața Sfântul Ștefan nr. 1. Foto: Tudor Constantinescu

Despre căutările și cercetările tale.

 

Cred în echipe, în cooperare și într-o dimensiune colectivă a autoratului, în care temele de proiect sunt construite împreună cu cei care își exprimă nevoile și care utilizează apoi spațiul construit. Mă preocupă schimbările societății, marile fenomenele economice și sociale care își pun amprenta asupra construitului și felul în care ne raportăm la istorie. Rupturile profunde ale regimurilor politice au condus către o atitudine de negare perpetuă a epocii anterioare în care totul e luat de la capăt. Aceste schimbări profunde identitare, economice și funcționale au condus la multe spații abandonate, carcase fără conținut, dar cu potențial. Acest fapt a stimulat explorările cu Tudor Constantinescu, pe parcursul a cinci ani, într-un număr de 60 de orașe românești selectate în urma unei mai ample cercetări (Shrinking Cities în România), urmărind creșterea și descreșterea urbană, golul, nostalgia, deziluzia, sensibila relație cu trecutul, neterminarea, problemele de identitate, sărăcia, dar și speranța unui nou început.

 

Astăzi este, deci, momentul de a face pace cu istoria, de a ne asuma toate perioadele ei și reflexiile lor în arhitectură. De aceea, militez pentru o atitudine responsabilă a arhitecturii, de a recupera și reutiliza în primul rând ceea ce există deja, de a asculta nevoile comunităților și de a le implica în tot ce înseamnă viața urbană. La biroul de arhitectură lucrăm cel mai des la proiecte la scară mică, intervenții în țesut existent, pe care le ducem până la capăt în demersuri care durează de regulă mai mulți ani. Această abordare care presupune multă răbdare, un fel de „slow architecture” într-o lume agitată, e modul prin care încercăm să consolidăm atitudinea responsabilă amintită mai sus.

 

 

 

Ce înseamnă, mai pe larg, pentru tine, slow architecture? Cum se integrează asta în practica biroului vostru?

 

Înseamnă, pe scurt, că nu e un proiect pe care îl „consumi” imediat, ci unul care se întinde mult în timp, și în care suntem alături de beneficiar în toate etapele, de la conturarea dorințelor și nevoilor prin tema de proiectare, la șantier, cu toate problemele lui. Și, mai ales, că suntem alături de beneficiar în schimbările din viața sa care se reflectă asupra proiectului. Povestea pe care o descriu se referă mai ales la locuire, cu toată flexibilitatea pe care o impun asupra sa transformările familiei, lucratul de acasă etc.

 

De exemplu, am încheiat în 2022 șantierul unui proiect început în 2013, o locuință din parcelarea Raion. În fiecare an am făcut câte o bucată a casei, după nevoi: am pornit de la un spațiu interior – mansarda – și am teminat cu împrejmuirea, trecând prin consolidarea și extinderea casei. În tot acest timp, casa a fost locuită, iar formula familiei s-a schimbat. Misiunea noastră a fost să înțelegem nevoile în schimbare și să menținem coerența proiectului. Poate că e o întâmplare că avem mai multe astfel de proiecte, în care casele cresc sau se adaptează împreună cu viețile oamenilor. Pe de altă parte, pe cât e de frumos să faci parte din acest proces, e evident că orice birou are nevoie, pentru a supraviețui, și de proiecte mai scurte și eficiente.

SONY DSC
Crama M1, remodelare și extindere hală anii 1950, cramele Murfatlar 2012. Foto: Tudor Constantinescu

Lucrezi într-o formulă complexă, în care timpul tău este divizat între sfera academică, cercetare și practica de arhitectură. Binomul birou de proiectare – asociație culturală: cum funcționează și ce beneficii aduce această formulă?

 

Am ajuns la formula asta fără să ne dăm seama ce importantă e pentru sănătatea noastră mentală. Nu apucăm să disperăm în hățișul birocratic al avizărilor, că ne găsim resurse în reveria cercetării. Nu apucăm să obosim căutând fără sfârșit în arhive, că ne găsim satisfacția în concretul unui șantier. Cumva pendularea asta între cele două ne ajută să nu devenim nici prea rigizi, dar nici prea cu capul în nori: cu un picior ancorați în realitățile, câteodată dure, ale practicii, și cu celălalt într-un tip de cunoaștere care se află de multe ori în afara meseriei.

 

 

Cum integrezi multidisciplinaritatea în practica din birou și în munca de cercetare?

 

Cu greu! Râd în timp ce scriu, pentru că, pe cât e de frumos și de ambițios să lucrezi sau, mai ales, să coordonezi echipe care conțin arhitecți, urbaniști, peisagiști, sociologi, istorici, artiști, pe atât e de complicat să găsești limbajul comun, care să se traducă pe urmă și într-un desen/proiect. A mers foarte bine când am lucrat în asemenea echipe pentru proiectele noastre de cercetare materializate în expoziții, precum Shinking Cities, Despre Locuire sau Uranus Acum. Mult mai complicat a fost când am lucrat la proiecte participative, în care lucrezi practic direct cu beneficiarul.

 

Proiect Locuință cu atelier de bijuterii, Ovidiu 2. Foto: Tudor Constantinescu

Ce figuri feminine te inspiră?

 

Când eram la liceu nu auzisem de prea multe femei arhitect – eram influențată de femei care avuseseră ceva de spus în artă, precum Käthe Kollwitz, Georgia O’Keeffe. O admiram pe Henrieta Delavrancea pentru modernismul delicat și contextual de la Balcic. Despre forța ei uluitoare, programele variate și complexe la care a lucrat (de la locuire la spitale), atitudinea curajoasă față de restaurare, prezența activă la conferințe cu o siguranță profesională care a sfidat epocile guvernate de politic aveam să aflu mai târziu.

 

E bine că astăzi, grație expozițiilor și cercetărilor recente, putem să aflăm mai multe despre cele care au stat în umbră: Lily Reich, Marianne Brand, Ray Eames, Gunta Stölzl, Lucia Moholy… Și e și mai bine că sunt mai vizibile reprezentante ale generațiilor următoare, precum Anne Lacaton, Yvonne Farrell, Shelley McNamara, Carme Pigem sau Kazuyo Sejima.

 

Revenind la inspirații directe, nu pot să nu vorbesc despre câteva figuri pe care le și întâlnesc fizic. Prima, Ana Maria Zahariade. O sursă de inspirație pentru generații întregi, care te farmecă pe loc prin îmbinarea grației care o caracterizează în fiecare vorbă sau gest cu o inteligență extrem de ascuțită. Pe lângă inepuizabilele cunoștinte învățate continuu de la ea, mă inspiră generozitatea ei intelectuală, felul în care a clădit echipe și proiecte.

 

Pe urmă, Ana Maria Goilav și Adriana Scripcariu, pentru proiectele lor culturale extraordinare de termen lung, Școala de la Bunești și Școala de la Piscu care răspândesc, în diferite forme, dragostea pentru meșteșug, artă și tradiție.

 

Păstrând desigur proporțiile – nu mă pot compara cu niciuna dintre doamnele amintite mai sus – pot să afirm că există o anumită verticalitate și tenacitate a personalității lor, precum și dedicație și muncă continuă și asiduă care mă inspiră în a persevera în dezbaterile privind subiecte esențiale, dar marginalizate, precum fenomenul postindustrial. Sau de a contribui, prin educație, la conștientizarea valorilor prea des ingnorate ale patrimoniului din jurul nostru. Altminteri, simt că rolul nostru astăzi este mai degrabă de a îngriji, continua și adapta în cheie contemporană ceea ce au clădit cei de dinaintea noastră.

 

 

Cum crezi că s-a schimbat raportul între femei și bărbați în arhitectură, în ultimul deceniu?

 

Nu știu să apreciez comparativ, pentru că nu am analizat procente (deși în general sunt un fan al analizelor statistice), dar cred că reprezentarea din ce în ce mai crescută a femeilor în arhitectură, la toate nivelurile, e un fenomen mondial, așa cum, pe de altă parte, este și faptul că e încă peste tot o practică dominată de bărbați. Faptul că în ultimii zece ani am colaborat/ m-am intersectat cu arhitecte absolut remarcabile din generația mea sau mai tinere, pe care le-am văzut mutând munții din loc, convingând, inovând, ducând șantiere la bun sfârșit e extraordinar de important, prin puterea exemplului pe care îl produc: Anca Cioarec, Brîndușa Tudor, Andreea Udrea, Tamina Lolev, Ioana Trușcă sau colegele mele de birou Iulia Păun, Gabriela Belcineanu, Laura Popa-Florea.

Ce cărți din lectura ta recentă recomanzi cititorilor?

 

E o întrebare tricky, așa că o să încep cu o recomandare generală: recomand mersul la librăriile care fac o excelentă selecție de cărți, cum sunt, de exemplu, Modul Cărturești din București sau Două Bufnițe de la Timișoara. Sunt mereu la zi și îți fac o mare poftă de lectură.

 

Pe urmă, recomand îmbinarea între beletristică și cărți de specialitate, tot în ideea de a fi ancorat în preocupările și temele mari ale societății. De exemplu, eu urmăresc (pe cât pot) cărțile nominalizate și premiate la diverse gale – fie că e vorba de anuale sau bienale de arhitectură, fie premiile Pulitzer, Costa, Booker Prize etc. Despre cât apuc să și citesc din ce cumpăr, e o altă poveste. Însă pot să vă înșir un colaj pestriț și cinematografic a ce am citit foarte recent: Ucenicul arhitectului, de Elif Shafak (premiată între timp pentru alte romane mai recente, dar eu abia anul ăsta am citit-o); Cele mai bune texte noi despre putere, de John Freeman (o antologie de texte); Băieții străzii de Pier Paolo Pasolini, pentru că mă fascinează Italia anilor ’50 (aici e despre Roma, pentru sudul Italiei citiți Elena Ferrante); Acasă în lume, de Vintilă Mihăilescu și Ioana Tudora; Horia Creangă. O monografie, de Nicolae Lascu, Ana Maria Zahariade, Anca Iliescu, Florinel Radu; Locuințe pentru muncitori și funcționari. Casa Construcțiilor și parcelarea Vatra Luminoasă 1930-1949 de Andrei Răzvan Voinea și Irina Calotă; Soft City de David Sim; Oameni la lucru în casele lor, editată de Ştefan Ghenciulescu, Dorothee Hasnaş, Andreea Drăghicescu. În rest, recomand cam tot ce s-a publicat la editurile Simetria, P+4 Publications.

 

 

Ce sfaturi ai pentru tinerii absolvenți?

 

Să dea ceva înapoi, prin ce formă pot, locului din care au plecat. Să nu înceteze să fie curioși. Să privească mereu în context. Să știe că au mereu ceva de învățat, fie că e de la alt arhitect, de la meșter sau de la client. Să găsească echilibrul între empatie și fermitate. Și, cel mai important, să se bucure mereu de meseria asta și să o practice cu iubire și respect față de context și om. Dacă intervine lehamitea, să ia o mică pauză și să revină cu chef!

Masa pe pod, în cadrul Zilelor Patrimoniului Industrial la Petrila. Foto: Anda Pușcaș, 2015
Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0