fbpx

Ierburi Uitate. În dialog cu Mona Petre: „Gătește cu ce ai la îndemână, local, sezonier. Nu urma rețetele la literă.”

© Andreea Mitran

INTERVIU REALIZAT DE: Iuliana Dumitru FOTO: din arhiva Ierburi Uitate

„Nu țin să transmit «rețete», ci mai degrabă să stimulez imaginația și să demonstrez că mâncarea nu trebuie să fie plictisitoare.” Mona Petre
Ierburi Uitate e un proiect în care fiecare dintre noi va găsi un sâmbure de sens sau de mirare. Un proiect cu multe straturi și fermecător în multe feluri, o hartă și un teritoriu, un conglomerat de lumi – etimologii, povești, observații botanice, arheologie culinară, grijă pentru natură, însemnări zilnice, hoinărit prin locuri neumblate. Creatoarea proiectului este Mona Petre: o orășeancă crescută la marginea urbei, „pe baltă”, graficiană și fotografă, absolventă de Arte și Istorie, încercând prin experimente personale să readucă la lumină – nu din nostalgie, ci din simț practic – plante cărora li s-a pierdut urma și elemente de vegetație spontană ce pot fi integrate în rețete vechi și noi sau, și mai bine, în alimentația noastră firească, improvizată după plac.
Partener de proiect: câinele Hermann, fără de care drumețiile și explorările Monei n-ar fi fost atât de întinse și atât de profunde. Iar cartea care a rezultat, aproape pe neașteptate, din aceste căutări (și care s-a bucurat de un tiraj de 10 000 de exemplare, la Nemira, în 2021) nu este doar o „carte de bucate”. E un obiect singular, poetic în felul lui, din care afli că poți mura muguri de tei și petale de magnolie, că poți face „ketchup de păducel”, că există „caș de must”, că din toporași poți prepara, firește, „toporată”, iar că universul ciupercilor (și al numelor lor) este, la rândul lui, un teritoriu nemărginit. Pentru că la Mona Petre gătitul este pur și simplu o altă formă de creativitate.

Pe unde umblă Mona Petre cu Hermann diminețile? Unde se află lumea asta pe care ai deschis-o deodată?

 

Trăiesc în București, explorez zilnic orașul și periferia lui, împinsă la asta mai ales de plimbările obligatorii cu Hermann, fie iarnă, fie vară. Datorită ieșirilor noastre, am descoperit și descopăr constant noi și noi unghere de oraș, terenuri virane abandonate, pâlcuri de pădure și colțuri cu floră spontană unde îmi găsesc și de unde îmi culeg ierburile, ciupercile, fructele și florile. Mi-a luat niște ani să realizez că natura, pe care o percepeam drept ceva departe, pentru care trebuia să-mi planific expedițiile să o pot ajunge (la munte, la deal, la mare), natura aia, într-o formă aparte, există și aici, la un pas de mine.


Aș zice deci că totul ține de perspectivă, de fapt. Mi-a luat ceva timp să privesc orașul dincolo de toate prejudecățile pe care le avem despre mediul urban. Eu am crescut într-o zonă hibridă, între sat și oraș, pe balta Dâmboviței, iar orașul pe atunci se reducea la luminile de la orizont care apăreau în fiecare seară. Copilăria mi-o petreceam pe baltă, în luncă, pe câmp sau în pădure, ca mai toți copiii de vârsta mea din sat, uneori de dimineață până seara. Am amintirea aceasta a unei naturi foarte aproape în care am crescut, după care am tânjit apoi multă vreme, dar pe care o bună bucată din viața mea urbană aproape că o îngropasem în amintiri.
Vișine turcești, Prunus mahaleb.

Asta e și originea Ierburilor Uitate? Cum a prins formă și a crescut proiectul?

 

A început târziu de fapt, în viața mea adultă, dar dacă ar fi să aleg un punct în timp aș zice că a fost vara lui 2012, una cumplită pentru mine, pe care puțini și-o amintesc astfel, dar în care n-a plouat deloc, din aprilie până în octombrie, lucru care mi-a creat mult disconfort. Eu sunt o avidă pluviofilă, iar pentru mine asta a fost o dramatic. Lucram un program imposibil și foarte stresant în advertising, adesea și weekendurile, eram sufocată de oraș, de job, de căldură, eram deprimată. În acea vară, am simțit că nu mai pot continua așa.

 

Și am evadat cumva, fără o traiectorie pe deplin conștientă, mai degrabă printr-o bâjbâială. Am început să-mi ocup timpul și mintea cu altceva și așa a revenit la suprafață amintirea acelui univers verde din copilărie. Câteva curiozități iscate în pauza de prânz au deschis acest drum: rucola, de exemplu. Devenise brusc la modă, colegele mele și-o puneau în salate, și nu-mi aminteam s-o fi văzut sau mâncat în copilărie. La fel așa-numita valeriană, pe numele ei botanic Valerianella locusta, o altă sălățică cu notorietate subită. Și bobul, pe care îl descoperisem tocmai la Londra, deși el are o istorie europeană veche, pe care însă nu-l întâlnisem la noi, eu îl știam doar din folclor. Care erau originile acestor plante nou apărute în magazine, cum au intrat în dieta românilor, au existat și înainte de apariția hypermarketurilor cu paleta lor de produse importate? Am început să-mi pun toate aceste întrebări și astfel am construit treptat o „grădină” virtuală, adunând informații despre plantele care mă intrigau. Una, apoi alta, apoi alta. 

 

Când ceva mă intrigă, încerc să aflu cât mai multe și, ca să-mi ordonez informațiile, am nevoie să le notez. Am explorat aceste curiozități personale câțiva ani, dar cu timpul demersul a devenit tot mai serios. Ca să-mi fie mai ușor, îmi păstram notele într-o pagină de WordPress pe care o puteam accesa de oriunde. Nu mi-a trecut prin gând că acea pagină va fi citită de altcineva. Descoperind însă că notele mele, transformate după o vreme în adevărate articole, începuseră să fie afișate în căutările unora, am devenit ceva mai atentă cu ceea ce compilam acolo, mai organizată și mai responsabilă cu afirmațiile. Bâjbâind după plante alimentare istorice, am năvălit uluită într-un univers al ierburilor și ciupercilor sălbatice, unele de mult uitate, despre identificarea și utilizarea cărora majoritatea aproape că nu mai are nicio idee.

 

A fost un teritoriu care m-a fascinat imediat, dar despre care știam (și găseam la vremea aceea) extrem de puține – mi-a luat ani buni să pot identifica, pornind de la cunoștințe minime, zeci de specii sălbatice cu potențial alimentar. Lucrurile au început să se schimbe în ultimii ani, căci interesul pentru foraging devine tot mai viral, iar accesul la informație mai facil. Dar acest univers este atât de vast, încât nu-ți ajunge o singură viață să înveți tot ce e de învățat. În paralel, am început să conștientizez și nevoia de-a proteja habitatele în care se găsesc aceste specii, astfel că discursul meu a căpătat natural și o dimensiune ecologistă, bazată pe consum sezonier, local, redus și sustenabilitate. După primii ani, am mutat articolele de pe WordPress pe social media, unde reacțiile și numărul urmăritorilor s-au multiplicat exponențial. În prezent, cam tot ce public se găsește pe Facebook și Instagram, platforme care îmi permit să ajung la un număr mare de urmăritori.

3
Salată de vară cu iarbă grasă, Portulaca oleracea.

Cum ai început să și gătești? Cât de „ciudate” sau cât de gustoase sunt plantele sălbatice?

 

Am gătit cu pasiune încă din adolescență, dar interesul pentru plantele și ciupercile spontane a venit ceva mai târziu. Curiozitatea mea inițială, mai degrabă livrescă, a fost legată de plantele pierdute din alimentație sau care reintraseră ca noutăți, cum sunt, spre exemplu, anghinarea sau sparanghelul. Deși ele au o istorie veche și la noi, căutând să aflu mai multe, am descoperit că o bună parte din aceste specii pe care eu nu le cunoscusem în copilăria mea din comunism se pierduseră și din cauza politicii de stat, care a decis, începând cu perioada colectivizării din anii ‘50, ce se cultivă și ce nu. Mica proprietate a trecut la C.A.P.-uri și într-o generație, două, s-a renunțat la multe culturi, multe ingrediente, acestea fiind date uitării relativ rapid. Cum nu se mai găseau pe nicăieri, au dispărut și din cărțile de bucate. Este interesant de urmărit, din această perspectivă, parcursul cărții Sandei Marin: ea și-a scos cartea în 1936; bogată, cu sute de rețete și ingrediente. În anii comunismului, însă, la fiecare reeditare, a fost nevoită să-și reajusteze rețetele, adaptându-le la realitatea alimentară de-atunci, eliminând ingredientele „burgheze” deja indisponibile pe piață. Astfel, în câteva decenii am renunțat să mai gătim cu anumite ingrediente, le-am pierdut din cultură și le-am uitat, iar azi ne refamiliarizăm cu ele ca importuri și le considerăm exotice, mofturi, trenduri moderne, și avem dificultăți în a le integra în meniul nostru pentru că pur și simplu nu mai știm să le gătim.

 

Pe lângă șirul lung de plante istorice cultivate pe care am avut ocazia să le studiez și să le includ într-un proiect de recuperare și explorare botanico-culinară la Grădina Istorică – desfășurat în parteneriat cu Grădina Botanică „D. Brandza” din București între 2017 și 2020 – m-au fascinat și formele sălbatice ale plantelor cultivate în prezent. De pildă, andiva – pe care o știm din supermarket, importată din Olanda – din punct de vedere botanic este aceeași specie cu cicoarea, Cichorium intybus, acea plantă cu flori albastre care poate fi întâlnită spontan în multe locuri. Morcovul are și el o formă sălbatică – întâlnită și ea adesea la marginea drumului – cu umbele albe și (uneori) o floricică neagră la mijloc, Daucus carota. Cam toate plantele pe care le consumăm astăzi au fost modificate de către oameni într-un grad mai mic sau mai mare de-a lungul istoriei, până la transformarea lor totală, pornind de exemplare odată sălbatice, domesticite în urmă cu mii de ani, ale căror urmașe au fost selecționate de generații întregi de cultivatori pentru boabe mai mari, fructe mai dulci, rădăcini mai cărnoase și așa mai departe. Există, desigur, și plante care și-au păstrat forma spontană, de obicei ierburile sau fructele sălbatice (corcodușele, porumbele, coarnele etc.). Dar chiar și în cazul lor, acolo unde au fost cultivate s-au dezvoltat varietăți mai mari sau mai productive decât cele spontane – jujubele, fructele de păducel, scorușele sau merele sălbatice au soiuri cu fructe de 2-3 ori mai mari în Asia decât cele europene. De altfel, Asia are o istorie agricolă milenară, sistematică, mult mai lungă ca cea de pe continentul european, astfel că multe dintre plantele alimentare cunoscute astăzi își au originea acolo.


Aceste forme spontane ale plantelor cultivate, existente și astăzi, dar și plantele niciodată cultivate, rămase cu adevărat sălbatice, au adesea un gust mult mai intens, mai bogat, fiind crescute natural, fără erbicide, pesticide, îngrășăminte, doar cu substanțele și mineralele din sol. Aromele și textura lor, dar și încărcătura nutrițională, sunt adesea mai complexe și mai bogate. Plantele spontane – de unde și numele întregului meu proiect, Ierburi Uitate – au devenit subiectul meu favorit. Am aflat, de-a lungul anilor, un număr uluitor de specii alimentare astăzi uitate. Mi-a luat mulți ani să le învăț, să le pot identifica cu ușurință și precizie și să prind curajul să le culeg și gătesc. În prezent, aproape fiecare masă a mea cuprinde cel puțin un element sălbatic. Am parcurs un drum lung.

capere-de-margarete
„Capere” de margarete murate în oteț de mere.

Și cum a decurs, mai concret, acest lung și probabil infinit proces de documentare? 

 

Cu timpul, am apelat la literatură tematică, dar și la specialiști de la care am putut să învăț să recunosc diverse specii spontane. Am luat lucrurile de la bază, de la cartea de botanică de clasa a 5-a, pentru că uitasem aspecte ce țin de anatomia unei plante, uitasem termeni elementari. A trebuit să-mi construiesc o fundație, pe care apoi am adăugat noi și noi informații. În timp, mi-am construit o întreagă bibliotecă cu cărți de botanică, foraging și istorie gastronomică.

 

Au început să mă intereseze combinațiile de gusturi din vechile cărți de bucate, experimentând în propria mea bucătărie, adesea pentru mesele mele de prânz. Am coborât tot mai mult în timp și am parcurs cam tot ce s-a publicat la noi în materie de literatură gastronomică – din păcate foarte puțin. M-am îndreptat și spre literatura culinară medievală și antică. Cea mai veche carte de bucate din spațiul actual românesc a fost scrisă în Transilvania, la finele secolului 16, în maghiara medievală, de bucătarul principelui Transilvaniei. I-a urmat o carte de bucate tipărită în 1695 la Cluj, scrisă cel mai probabil de Sofia Tofeus din Tg. Mureș, tradusă în română abia acum câțiva ani. Avem, apoi, celebrul Manuscris Brâncovenesc datat pe la cca. 1700, păstrat în arhiva Bibliotecii Academiei Române și publicat în 1997, într-o singură ediție, în tiraj redus, de către Ioana Constantinescu, istoric specializat în secolul 18. Deși această cartea este un reper deosebit, ea reflectă o realitate gastronomică foarte particulară a curții domnești, un spațiu privilegiat, unde se gătea sub influența bucătăriei mediteraneene (grecești, venețiene și otomane).

 

Urmează seria de cărți de bucate din secolul 19, începând cu cea publicată de Kogălniceanu și Negruzzi la Iași în 1841, urmată de cartea Mariei Maurer la București în 1849 și de cele ale lui Ioannin (1865), Ecaterina Steriadi (1871) și Hințescu (1874) care au popularizat literatura gastronomică în toate provinciile românești. Toate aceste vechi cărți de bucate oferă indicii fascinante despre ingredientele folosite și combinațiile culinare ale generațiilor trecute. În general, mâncarea antică și medievală, până în epoca modernă, este foarte diferită de gustul actual (nu doar al românilor), tocmai datorită asocierilor de gusturi și a ingredientelor astăzi exotice sau puțin utilizate, dar ea poate fi și o sursă inedită de inspirație pentru oricine e pasionat/ă de un alt fel de-a găti.

IMG_7304
Iască galbenă, Laetiporus sulphureus; ghinde, Quercus sp.; mere pădurețe, Malus sp.

Ce înseamnă pentru tine „gătitul creativ” și gastronomia dincolo de „rețete” și convenții?

 

Învățăm să gătim extrem de convențional, cu aceleași legume, fructe, ierburi și tehnici și ne limităm la ele toată viața. Devine automatism cum le curățăm, ce părți păstrăm sau aruncăm, cum le preparăm. O obișnuință pe care nu o chestionăm, dar se poate întâmpla să descoperim după ani că puteam face și altfel. Eu încerc să încurajez și să transmit că nu există doar un singur fel de-a găti și mânca, inspirându-mă din tehnici de preparare, asocieri de gusturi și rețete culinare vechi. Toate convențiile cu care am crescut pot fi depășite. Spre exemplu, eu am fost învățată să arunc frunzele de la ridichi, dar când am realizat că sunt comestibile, m-am autoeducat să le folosesc. Le pun în mâncăruri, în salate, le fac piure, colorez cu ele aluaturi. Tot ce pot face dintr-o frunză cum e spanacul, de pildă, pot face cu multe alte frunze. E atât de simplu și intuitiv dacă îți lași imaginația să preia controlul.

 

Pentru mine, bucătăria nu poate fi una singură, niciodată în istorie nu a existat o singură modalitate de-a prepara un fel sau altul. Eu consider că nu există bucătărie „națională”, nici la noi, nici aiurea. Aceasta, asemeni conceptului de nație, este o invenție modernă a ultimului secol, pe când tot ce ține de tradiții sau de obiceiuri culinare are o istorie de sute și, în unele cazuri, de mii de ani. Bucătăriile au tendința de-a se asemăna acolo unde aceleași ingrediente sunt disponibile, iar acest lucru ține mai degrabă de climă și de relief decât de granițe. Preparate care se gătesc în Banat și Oltenia se aseamănă cu cele întâlnite pe mesele din unele regiuni din Serbia sau Bulgaria. Cele din Transilvania cu mâncarea ungurească, ce se face în nordul Moldovei se aseamănă cu ce se gătește în Ucraina și Polonia, tocmai pentru că împărtășesc zone geografice similare și, istoric, acolo au fost cultivate cam aceleași plante. Din acest motiv, putem mai degrabă vorbi de bucătării regionale decât naționale.

IMG_9349

Urmărindu-ți felul de a găti aș zice că e vorba și de o pură creativitate a chimiei, pe care nu faci decât s-o activezi, principiile fiind deja acolo. Fermentatul, de pildă.

 

Da, s-a spus de multe ori că fac alchimie. Dar ce fac, de fapt, sunt experimente bazate uneori pe fler sau pe inspirația de moment. Nu știu de fiecare dată care va fi rezultatul. Dar, de ce să nu merg mai departe, chiar și greșind? Este parte din învățare, asta e filozofia mea. Așa că  pun tot felul de lucruri la fermentat, la presat, la uscat, să-mi dau seama ce se întâmplă cu ele. Unele experimente pot fi eșecuri și sunt nevoită să arunc totul, dar în alte cazuri pot avea surprize minunate. 

 

În cazul fermenților, de exemplu, unele încercări n-au mers. Uneori ai impresia că faci exact așa cum ai făcut când ți-a funcționat și apoi nu mai merge și nu-ți dai seama de ce. Poate să țină de temperatura ambientală sau de apă (pentru că apa pe care o luăm de la robinet e tratată și, dacă are o cantitate prea mare de clor, poate omorî drojdiile). Alteori poți culege după ploaie fără să știi, iar ploaia puternică poate „spăla” drojdiile de pe flori sau fructe. Din același motiv, de câte ori se poate, nu spăl ingredientele când fermentez, pentru că suprafața fiecărei flori sau fiecărui fruct conține în mod natural drojdii. Pentru asta, culesul e bine să se facă dintr-un loc fără surse directe de poluare. 

 

Culeg, de asemenea, tot felul de plante pentru copt. Pe unele le folosesc proaspete când sunt în sezonul lor, dar alteori le usuc și le păstrez în săculețe, utilizându-le apoi ca „pat” de ierburi, frunze sau fân pe care coc diverse legume, rădăcini și fructe. Printre ele, ierburi sălbatice aromate (mentă, hasmațuchi, cimbrișor etc.) sau neutre (iarbă, troscot, ventrice), frunze diverse (măr, mur, dracilă) sau ace de brad și pin. Noua mea favorită este sulfina, o plantă care nu miroase deosebit cât e crudă, dar care, după ce se usucă, are un parfum ca de fân vanilat. E minunat să gătești mâncăruri la cuptor în fânul ăsta.

Pere coapte în frunze.
Pere coapte în frunze.

Experiment, savoare, plăcere, dar și sustenabilitate. Ce ne transmiți, de fapt, prin Ierburi Uitate?

 

Știu că pare contraintuitiv, dar spun mereu că nu țin să transmit rețete, ci mai degrabă principii creative. De altfel, „rețetă” nici nu se găsește printre cuvintele mele favorite. La rându-mi nu urmez rețete, nici măcar pe ale mele, pentru că nu cred că lucrurile trebuie făcute într-un singur fel, iar gătitul îl abordez ca pe un act creativ de fiecare dată. Mai cred că, întotdeauna când gătești, e bine să folosești ce ai la îndemână, local și de sezon. Nu spun „în seara asta vreau să îmi fac ceva. Mă duc la magazin să-mi cumpăr aia și aia”. Eu nu gătesc așa. Mi se pare o abordare greșită și profund nesustenabilă. Iar sustenabilitatea pentru mine e un cuvânt-cheie, o idee fundamentală. Prefer să-mi folosesc imaginația în funcție de ce am în cămară, în congelator, de ce am cules în acea dimineață, de ceea ce găsesc în piață în ziua respectivă. 

 

Dacă pretinzi că-ți pasă de natură, nu ai cum să nu îmbrățișezi acest discurs ecologic. Nu poți să spui „iubesc mâncarea” și să nu ții cont de sursele din care ți-o procuri. Iar dacă o parte din ce consumi se bazează pe ingrediente spontane, atunci grija pentru conservarea naturii e cu atât mai prezentă. De asemenea, evit pe cât se poate sau încerc să consum mai rar ingredientele aduse de pe alte continente, pentru că acestea au o amprentă carbonică mare, un preț prea scump din punct de vedere ecologic. La fel și produsele cultivate în afara sezonului care necesită resurse considerabile de apă și căldură.

 

Caut să stimulez imaginația celor care mă urmăresc și să demonstrez, prin exemplu personal, că mâncarea poate să fie surprinzătoare, apetisantă și spectaculoasă oricând, chiar și atunci când folosesc ingrediente aparent banale.

 

Dacă trebuie să transmit ceva asta ar fi: gătește cu ce ai la îndemână, local, sezonier. Nu urma rețetele la literă. Dacă un ingredient nu e disponibil, înlocuiește-l, variază, fii creativ/ă. Încearcă să arunci cât mai puțin și să folosești cât mai mult. Spre exemplu, eu păstrez cojile de ceapă sau de tomate, frunzele de morcovi, tulpinile de pătrunjel etc. Le usuc pe tăvi în balcon, apoi le folosesc pentru supele bază. E atât de ușor să utilizezi cât mai mult dintr-o plantă sau ingredient dacă depășești deprinderile cu care ai crescut.

 

Unii au impresia că trebuie să trăiești undeva idilic ca să poți face foraging. Că universul naturii spontane nu prea mai există, în special în zonele urbane. Dar, dacă privești cu atenție în jur, începi să observi multe plante sălbatice, chiar și aici în mijlocul orașului. Sigur că sunt probleme, defrișările iresponsabile, abandonarea gunoaielor în zone neamenajate în acest sens, lipsa de respect față de ape și față de păduri; râurile, bălțile, lacurile și pădurile au devenit maidane de gunoi în multe cazuri, căci, din păcate, educația noastră formală și de multe ori nici cea de-acasă nu prea pun accent pe respectul pentru natură. Dar, chiar și cu aceste impedimente, pot fi găsite încă destule zone unde poți culege sustenabil.

 

Am devenit obișnuiți să privim plantele spontane ca bălării, vegetația spontană ca teren neîngrijit, când de fapt acolo se găsește un colț de natură, de biodiversitate, un habitat în echilibru. În locul ei cerem gazon – un deșert din punct de vedere ecologic, natură moartă, fără insecte, fără polenizatori, fără animale. Gazonul e doar consumator de resurse și nu oferă mai nimic în afara iluziei de verde. Ne-ar folosi să învățăm să valorificăm și să îngrijim adecvat vegetația naturală adaptată acestei clime, să încetăm să aducem specii decorative de cine știe unde pe care le forțăm să crească în acest mediu alien pentru ele, pentru că ale noastre sunt „urâte”. Dimpotrivă, ar fi mai util să reconsiderăm ideea de frumos, căci există frumusețe în natura „banală” din jur. Nalba de câmp, morcovul sălbatic, sulfina, păpădiile, susaiul, măceșii, corcodușii, chiar și mărăcinii și zeci de alte specii – sunt superbe dacă le privești cu atenție. Totul ține de perspectivă, iar autoritățile au un rol și o obligație în a educa publicul în această privință. Schimbându-ne perspectiva, vom învăța să privim cu alți ochi dezvoltarea urbană în viitor, cu atât mai necesară în condițiile amenințărilor schimbărilor climatice. Avem nevoie de o abordare urbanistică inclusivă, care să păstreze și să aducă și mai multă natură spontană în orașe.

IMG_9118

Să încheiem rotund și să povestim un pic și despre Hermann. Am senzația că e o prezență-cheie în proiect 🙂 

 

Hermann mi-a schimbat mult viața. Înainte de el, culesul era mai degrabă o excursie în afara orașului și de aceea aveam timp pentru asta mai rar, pentru că și eu, asemenea altora, îmi imaginam că trebuie să te duci pe dealuri, la munte, în pădure, să culegi diverse. Exploram foarte puțin zona metropolitană, care are, am descoperit ulterior, surprinzător de multe de oferit. În plus, ca femeie singură nu prea aveam curajul să merg în zone izolate. Suntem educate astfel din spirit de conservare și creștem cu această frică pe care o normalizăm. Nu te duci în sălbăticie de una singură. Vrând-nevrând însă, cu un câine de talie mare, lucrurile s-au schimbat radical. Când l-am adoptat, la trei luni, veterinarul mi-a spus că va crește cât un fox terrier. Dar el s-a făcut cât un ciobănesc. Și are nevoie serioasă de mișcare. Asta m-a obligat să petrec mult timp afară, să ieșim din zonele obișnuite de plimbare unde ne-am plictisit rapid și să explorăm noi și noi locuri. De-a lungul acestor ani am mers pe terenuri virane, la margine de oraș, am fost pe câmpuri, pe baltă, în păduri, oriunde i-am putut oferi cât mai mult spațiu de mișcare. Cu timpul, privind în jur, am început să descopăr o mulțime de plante și ciuperci spontane. Practic, datorită lui Hermann, mi-am lărgit universul. Trăiam într-o peșteră și nu știam. În urma acestei experiențe, pe care nu aș schimba-o cu nimic altceva, aproape că sunt tentată să predic oricui: „Adoptă un câine mare și lasă-l să-ți schimbe viața. Pur și simplu vei descoperi un univers mai mare decât credeai”.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0