INTERVIU. Irina Neacșu: „Lucrez cu plante, despre plante, și dinspre plante”

O pasiune și, mai mult, o chemare, se desfășoară asemenea unui fir roșu care te urmărește până în momentul în care alegi să o urmezi, să ți-o asumi. Pentru Irina Neacșu, acest fir roșu a fost dintotdeauna desenul, dar și pictura, cărora le-a permis să iasă cu adevărat la lumină la o bună bucată de vreme după finalizarea studiilor de arhitectură. În prezent artist multidisciplinar, Irina se bucură din plin de energia și inspirația pe care apropierea de natură o revarsă asupra atelierului său din Brașov. Dincolo de rolul de educator pe care și l-a asumat pentru toți cursanții care îi trec pragul, Irina alege să meargă pe mâna iubirii sale pentru plante, care pare să o poarte spre proiecte tot mai diverse și mai complexe.

Cum ai făcut trecerea de la arhitectură la ilustrație botanică, pictură? A fost un moment, a fost un parcurs, o pasiune care s-a cristalizat în timp?
De fapt cred că s-a închis un cerc. Am dat admitere la Arhitectură, pentru că îmi plăcea să desenez. Iar la desen m-am și întors. Acum, mă uit în urmă și mă gândesc că știam de la început că trebuie să desenez. Flori, de preferință. Și restul se va așeza în acord. Vremurile au sugerat atunci o cale alternativă: părinții mei, economiști, mi-au indicat o carieră mai temeinică, care implica, firește, desenul. Atunci erai, în puține cuvinte, fie pictor muritor de foame, fie arhitect onorabil, cea de-a doua opțiune fiind, chiar de la distanță, o alegere logică. În facultate am desenat primii doi ani din șase, apoi munca s-a transferat în digital și pasiunea mea a murit, încet, încet, sufocată de lipsa contactului cu hârtia.

Am căutat specializarea restaurare, în dorința de a lua contact direct cu materialul brut. Însă nu am găsit, atunci, prea multă aplicabilitate, nu că nu ar fi fost nevoie. Am terminat facultatea cu note bune, cu ambiția de a duce la bun sfârșit ce am început, dar am rămas apoi, după ce totul s-a încheiat, într-un vid enorm. Toți colegii mei erau bucuroși să lucreze pe șantiere, mie îmi era groază de asta. Așadar, m-am apucat din nou de școală, de data asta am ales arte plastice, la Roma. Secția design interior, să fie (din nou) o alegere logică. Însă cam toate creditele au fost făcute la catedrele de pictură și gravură.

M-am întors în țară și am început să lucrez și să gravitez în jurul acestui design interior, pentru care aveam cunoștințele necesare, și care oferea creativitate. În plus, la Roma, încercarea de a picta flori, venită și acum natural, a fost stopată de tutorele meu, care mi-a spus că florile nu sunt vandabile și nu reprezintă un subiect modern. Probabil că toată nevoia mea de hârtie, plante și desen a rămas latentă până când m-am simțit suficient de stăpână pe mine, încât să mă întreb: OK, și dacă o vreme aș face exact ce simt eu, și nimic mai mult, ce s-ar întâmpla?

 

În ce fel ți-au influențat studiile de arhitectură noua direcție și încă se insinuează în ritualul muncii tale actuale?
Desenul acela de arhitectură, pe care îl predau și eu acum cursanților mei, e un fel de ADN al ilustrațiilor mele – construcție bazată pe geometria formelor, acuratețea liniei, precizie și multă răbdare. Lucruri legate de compoziție, de echilibru cromatic și volumetric, toate astea fac ca planșele mele să fie niște construcții, în care atenția redă o arhitectură vegetală.

Dar dincolo de asta, cred că studiile de arhitectură au avut dezavantaje pe care nu mi le mai amintesc concret, însă avantaje esențiale. Nu îmi mai amintesc nimic despre cursuri precum mecanică, finisaje, sau construcții din oțel, nici măcar nu știu cum am trecut la acele materii. Însă cu siguranță toate acele lecturi legate de estetică, teorie și istorie au lăsat un fundal peste care ilustrația s-a așternut într-un pattern consistent și complex.

Noutatea atelierului tău brașovean din acest an este gama Skincare în care „se amestecă” benefic flora transilvăneană. Care e, pe scurt, povestea acesteia?
Mă gândesc uneori că probabil, cu cât informația circulă peste tot, lumea află de toate, și nevoile sunt mai variate, cu atât și joburile, multe freelance, sunt mai voalate. Am citit de curând că, pe măsură ce tehnologia va putea lua locul omului, în multe procese, ceea ce va deveni principalul atuu uman va fi empatia și acele soft skills. Culmea, fix astea nu se prea învață la școală. Și la mine în atelier, lucrurile uneori se diluează, uneori se aspresc, mersul este unul organic și îmi asum cu bucurie această secvențialitate de inspirație și respirație, pe care atelierul și-o permite. Lucrez cu plante, despre plante, și dinspre plante.

Stau mult în natură, iar în atelier ilustrez, pictez, studiez. Anul acesta, timpul a permis o adâncire mai mare în studiu, și de aici s-au născut primele experimente cu plante. Activitatea aceasta ia foarte mult timp. Totul este făcut manual, oricât de mult aș standardiza niște rețete, plantele reacționează diferit, cred că e ca la vin. Când lucrezi cu natura, primești cu recunoștință ce îți dă, chiar dacă e diferit față de ce primiseși data trecută. Așadar, Skincare e o direcție nouă, iar clienții atelierului au îmbrățișat-o din prima clipă, pentru că au înțeles că ea provine din același studiu și preocupare care naște și ilustrațiile.

O carte și un film despre arhitectură pe care le-ai recomanda unui tânăr ilustrator și o carte/un film despre arhitectură pe care le-ai recomanda unui ilustrator?
Unui tânăr ilustrator i-aș recomanda cărțile „The Art of Color”, a lui Johannes Itten, și „Arhitectura fericirii”, a lui Alain du Botton. Ca să învețe că fără trecut, nu există viitor. Ca să învețe să aprecieze și să înțeleagă complexitatea situațiilor sociale care au generat anumite stiluri, să observe că ilustrația este un act de creație uman, pentru oameni, și ar fi fals să ignorăm nevoile și principiile societății de acum, dacă ei vrem să îi adresăm munca noastră. Mulți cursanți începători de-ai mei au probleme în mânuirea culorii, nu cunosc reguli de bază pentru că nu observă ce este în jurul lor. Acum, sincer, sunt acestea oare vremuri pentru contemplare? Și vârsta unui începător este cea propice meditației? Eu aș zice că da, dar fiecare curs îmi dovedește că nu. Așadar, să învățăm din cărți cum ar trebui să vedem lumea în culori.

Aș mai recomanda filmul „The Lobster”, pentru a-și chestiona capacitatea de echilibru personal. Ilustrația este un gest explicativ, de comunicare, mai degrabă decât unul artistic, de dovedire personală în sens emoțional. Așadar, oare, unde este echilibrul între unicitate și generalitate într-un ilustrator? Unui ilustrator probabil nu i-aș recomanda nimic, ci i-aș cere recomandări. Poate i-aș recomanda totuși eseurile lui Thoreau, și cartea sa, „Walden: Or, Life in the Woods”, care ar putea deschide apetitul pentru introspecție. Ceva ce pierdem cu toții, din când în când, între deadline-uri de proiect.

Interviu publicat în igloo 199/dec 2020 – ian 2021/Art Deco