fbpx

Lina Ghotmeh – despre arhitectura grăitoare

Portrait of Lina Ghotmeh, foto: © Gilbert Hage

INTERVIU: Anda Zota și Ruxandra Enache TRADUCERE: Anca Rotar

Era o vineri seară când ne-am conectat pentru interviu, probabil cel mai bun moment al săptămânii pentru a savura o conversație care inspiră. Lina Ghotmeh este arhitecta care a acaparat în ultimii ani atenția publică. Își definește viziunea despre arhitectură ca fiind umanistă, interpretând noțiuni despre memorie, spațiu și peisaj prin propria metodologie denumită „arheologia viitorului”. La 25 de ani, pe când lucra în Londra alături de Jean Nouvel și Foster & Partners, a câștigat concursul internațional pentru Muzeul Național al Estoniei: primul proiect de prestigiu care deja o plasa sus pe scara recunoașterii profesionale. Ulterior, l-a dezvoltat și construit prin biroul de arhitectură pe care l-a cofondat (DGT). În 2016 deschide Lina Ghotmeh – Architecture (LGA), unde „A“ vine, în același timp, și de la aesthetics, artisanal și artefact.

Despre numeroasele premii și nominalizări poate nu este necesar să discutăm, însă trăsăturile omului din spatele ecranului, personalitatea caldă și primitoare a Linei ne-au marcat pe parcursul conversației. Totodată, abordarea umanistă transpare atât în dialog, cât și în proiectele pe care le realizează. Devine, în esență, o valoare absolută și imperios necesară, o responsabilitate primară care guvernează gândirea de arhitectură. Fără să cadă pradă trendurilor efemere, Lina construiește cu grijă și considerație pentru comunitate, infuzând, prin intuiție proprie și observație atentă, valorile sale în proiecte. Arhitectura sa este tot timpul contextuală, simbolică și sofisticată, dovedind o bună înțelegere istorică, socială, spațială, economică a contextului pe care îl abordează. Stone Garden a schimbat radical felul în care este perceput cartierul din portul Beirutului, pavilionul Seprentine (despre care ați citit în numărul anterior al revistei) spune povestea unei abordări etice și sensibile, iar Muzeul Național al Estoniei surprinde, prin arhitectura sa curajoasă, trecutul tumultuos al țării.

Dialogul nostru are multiple nuanțe, pe care propun să le studiați în liniște, așa cum am discutat și noi.

Macheta Atelierelelor de marochinărie Hermès, foto: courtesy @ Lina Ghotmeh – Architecture

AZ: Prima întrebare se referă la conceptul de arheologie a viitorului deoarece, desigur, este un concept-cheie pentru înțelegerea arhitecturii și universului dvs. Știu că v-ați dorit să deveniți arheolog, și apoi ați devenit arhitect, așadar cum se traduce conceptul de arheologie a viitorului în proiectele dvs.?

 

Arheologia viitorului este un concept pe care l-am inventat, cumva, pe vremea când studiam arhitectura, dar pe care l-am și confirmat în cadrul practicii mele arhitecturale. Se referă la a vedea arhitectura ca pe un proces bazat pe cercetare și mai degrabă exogen, decât ca pe un proces autoreferențial. Deci, în principiu, actul de a construi o nouă structură sau de a realiza o nouă intervenție este alimentat de mediul înconjurător, în sensul larg al cuvântului, de mediul social, de mediul istoric și de toate provocările cu care ne confruntăm în prezent. Astfel, fiecare proiect devine o căutare, o încercare de a înțelege contextul din care proiectul se ridică, aproape ca un fragment de sol scos la lumină și, prin urmare, arhitectura este un act care se situează mereu în viitorul apropiat. În acest sens, spun că arhitectura este o arheologie a viitorului. Conceptul se referă mai degrabă la proces decât la transformarea, în timp, a clădirii într-un obiect arheologic. Nu mă obsedează această idee, de a transforma fiecare proiect într-un obiect arheologic, ci mai degrabă mă preocupă fragilitatea arhitecturii, care devine cu adevărat parte din mediu și totuși este capabilă să reziste în timp. Deci, conceptul se referă la procesul creației.

 

 

AZ: Ne întrebam ce v-a determinat să alegeți arhitectura. 

 

Am crescut în Beirut în vreme de război, dar acest lucru m-a condiționat, într-un fel, să devin o persoană creativă, pentru că în copilărie petreceam mult timp desenând și reprezentând mediul în care trăiam. Îmi amintesc momente când nu aveam electricitate și, de aceea, mă jucam cu luminile și umbrele. Am dezvoltat o mare sensibilitate în raport cu materialitatea, din cauza felului în care orașul s-a transformat și în care natura, prin acea transformare, a devenit o parte din frumusețea redată orașului. Faptul că am crescut într-un asemenea context m-a determinat să văd arhitectura ca pe un mod de a aduce oamenii împreună și de a vindeca peisajul. Mama mea era, de asemenea arhitect, nu practica, dar studia arhitectura pe când eu eram copil. Într-un fel, e vorba de continuitate. Ea nu și-a putut îndeplini visul, așa că încerc să i-l îndeplinesc eu.
A Room for Imagination, Hotel 1818. Foto: Takuji Shinmura

AZ: Care vă sunt cele mai dragi amintiri?

 

Cele mai dragi amintiri din Beirut sunt legate de momentele când mergeam la mare să ne plimbăm pe faleză, de-a lungul mării de un albastru nesfârșit, o mare care îmbrățișa un pământ liniștit. Îmi amintesc soarele, culorile, contrastele amplificate, chipurile oamenilor care se plimbau în jurul nostru și așa mai departe. Cred că oamenii și convivialitatea oferă multă frumusețe unui oraș. Am multe amintiri și legate de zilele când mergeam la munte, pentru că tatăl meu provine dintr-un sat de la munte, și petreceam mult timp în natură. Mergeam la 5 dimineața să mă plimb în pădure… E foarte frumos să fii aproape de natură și să vezi, dacă ai ocazia, pe cineva ridicând un zid de piatră. Această apropiere pe care o simțim, ca oameni, față de mediul nostru, provine din mediul însuși.

 

 

RE: Următoarea întrebare este importantă pentru mine, deoarece mă gândesc să mă mut la Paris și aș vrea să știu cum v-a influențat mutarea din Beirut la Paris practica arhitecturală și modul de a gândi arhitectura.

 

Faptul că locuiesc în Paris m-a ajutat să îmi văd orașul de origine într-o lumină nouă. Prima dată când am ajuns la Paris, am simțit contrastul enorm dintre cele două. Beirut este un oraș organic, al contradicțiilor, unde peisajul este foarte prezent, datorită topografiei. Parisul are o istorie bogată, are multe clădiri hausmanniene monolitice, are ierarhie spațială, are o istorie legată de regalitate, are multe clădiri de patrimoniu și multă eleganță. Deci, într-un fel, ambele orașe au adus o notă de poezie în felul în care abordez arhitectura.

Les Grands Verres. Foto: Takuji Shinmura

RE: Cred că această latură poetică a arhitecturii dvs. este foarte pregnantă și am remarcat, studiind proiectele dvs., că descrieți întotdeauna simboluri în desenele clădirilor pe care le proiectați, abordarea este atât de sensibilă încât nu devine obositor. Știu că dialogul dintre funcțiune și structură este important pentru dvs., dar cât de organică este evoluția conceptului când trebuie să aveți în vedere și simbolistica?

 

Evoluția este foarte organică. Nu este deloc un proces linear. Dimensiunea poetică este importantă pentru mine, și se discerne în rezultat, pentru că proiectul preia din contextul său memoria și un anumit tip de sensibilitate. Deci, abordarea este foarte organică, pornind mereu de la o idee sau o cercetare și devenind apoi formă. Intuiția joacă mereu un rol în felul în care abordez un proiect. Acest tip de abordare permite unei clădiri să fie lizibilă, păstrând povestea locului fără ca arhitectul să fie nevoit să o imprime în faza de concept.

 

 

RE: Ați vorbit destul de mult despre Atelierele Hermès, cum industria modei se concentrează pe haine, pe produsele sale, mai degrabă decât pe spații. Cum vă raportați la domeniul modei?

 

Apreciez brandul Hermès foarte mult. Desigur, putem vorbi și despre produsele lor, dar, în primul rând, sunt un brand care privește moda altfel. Hermès vede produsele de modă ca obiecte atemporale, ca achiziții care pot fi transmise de la o generație la alta, păstrate și date mai departe cu grijă, realizate local, nu externalizate către muncitori plătiți insuficient. Ei iau în considerare procesul de producție, apreciază munca, și asta le influențează și abordarea etică în ceea ce privește construcția de clădiri ecologice, cu amprentă redusă de carbon. Este extraordinar că m-am putut implica în construcția unei industrii alături de un brand atât de prestigios. Este o clădire industrială care nu arată ca o clădire industrială, o clădire care poate face față trecerii timpului și le asigură o stare de bine celor care lucrează în interiorul său. Și, dacă te uiți la felul în care sunt realizate produsele în sine, poți vedea valoarea umană înscrisă în fiecare piesă.

 

În ceea ce privește moda, eu iubesc frumusețea, iubesc lucrurile frumoase și, de asemenea, iubesc lucrurile durabile. Prin urmare, mă interesează moda atunci când este durabilă, când îți poate permite să achiziționezi ceva ce rezistă în timp și are o calitate inerentă, o frumusețe atemporală. Cred din ce în ce mai puțin în a avea și a deține, și cred că trebuie să facem trecerea către un alt model, unul în care să împărțim sau să închiriem lucruri, ca să punem capăt supraconsumului și acumulării de obiecte. Poate că industria modei încă nu a explorat prea multe posibilități, dar este urgent să facă acest lucru, să exploreze moduri de refolosire a materialelor și de reciclare a textilelor.

Atelierele de marochinărie Hermès. Foto: Iwan Baan

RE: Procesul de transformare a Atelierelor Hermès, prima fabrică cu emisii reduse de carbon, a afectat și costul dezvoltării?

 

Bineînțeles că l-a afectat, pentru că de la asta a început. A început cu ideea de a crea o clădire care ia cu adevărat în considerare mediul în care este amplasată. Trebuie să te gândești în primul rând la mediu și apoi să începi să proiectezi. Să te întrebi ce resurse ai la dispoziție și cum poți construi cu ele, ca să nu fie nevoie să aduci materiale de foarte departe. Cum construiești o clădire care să consume mai puțin și, din punct de vedere arhitectural, cum o proiectezi într-un mod bioclimatic, astfel încât să fie compactă, să răspundă mediului natural. Cum se orientează față de direcția vântului, cum se folosește de lumina soarelui atunci când este nevoie, cum profită de lumina soarelui dinspre nord.

 

Clădirea Atelierelor necesită mai puțină energie, mai puțină electricitate. Proiectul este cu adevărat condus de natură, de locul în sine, de mediu. Și, ca să poți să faci asta, ai nevoie de o abordare intersecțională și de colaborare cu meșteșugarii. Nu e vorba numai de arhitectură, ci și de capacitatea tehnică a clădirii, ca organism. Începi să te gândești la aportul de energie – și aici, clădirea folosește energie geotermală, pentru că este cel mai convenabil și mai regenerabil tip de energie. Deci, un asemenea proiect schimbă cu adevărat modul în care abordăm designul. Nu mai este vorba doar de a schița o clădire ce urmează a fi construită. Procesul de construcție, mediul, totul a intrat în joc încă de la demararea proiectului.

Serpentine Pavilion 2023. Foto: Iwan Baan, courtesy of Serpentine

AZ: Le-am prezentat deja cititorilor noștri pavilionul Galeriei Serpentine și ne întrebam cum a fost colaborarea dvs. cu Hans Ulrich Obrist, pentru că am auzit că el nu se oprește niciodată din muncă. Am citit mai multe interviuri unde mărturisea că are o echipă întreagă care lucrează în timp ce el doarme, și după ce se trezește, preia el lucrul. Și, în al doilea rând, cum credeți că au receptat oamenii pavilionul creat de dvs.? Cum interacționează cu el?

 

Hans este o persoană fantastică, e o enciclopedie ambulantă. Și este o persoană foarte curioasă, iubește oamenii, e plin de iubire, e plin de curiozitate și e interesat de oameni, de creatori, e un susținător al artiștilor, creatorilor, arhitecților. Și are o minte care poate conecta multe discipline diferite, grație pasiunii pentru învățare și cunoaștere. E grozav să lucrezi cu el, și să vezi proiectul finalizat, îți dă o energie fantastică. Și în ceea ce privește proiectul în sine, pavilionul Serpentine, m-am bucurat că a plăcut foarte mult și am primit reacții foarte pozitive din partea oamenilor. Cea mai mare recompensă pentru un arhitect este ca oamenilor să le placă un proiect, și mulți mi-au spus că intră în pavilion și se simt împăcați, le oferă o senzație de calm. Alții stau acolo cu orele și scriu, desenează. Se organizează chiar și diverse ateliere.

 

Am avut un eveniment de curând, organizat de cei de la Royal College of Arts, și îmi spuneau că ce li s-a părut interesant că spațiul a permis un cu totul alt fel de prelegere, una circulară, care a devenit o discuție. Pavilionul le permite să se simtă comod și nu e copleșitor. Spuneau că, uneori, s-au aflat în cadrul unor structuri prea mari și au avut un sentiment de teamă în astfel de spații. Desigur, e altceva, e o altă scară. Câteodată poate fi bine să te afli într-o astfel de structură la scară mare, pentru că, într-un fel, te provoacă, te motivează. Dar pavilionul Serpentine este mai degrabă ca un cocon care aduce oamenii laolaltă și oferă un moment de răgaz.

 

 

AZ: Ne place foarte mult modul în care arhitectura dvs. invită la dialog și încurajează coeziunea și dezvoltarea comunităților. Ați avut această abordare și în cadrul Stone Garden, unde cartierul a evoluat în jurul unei clădiri și s-a creat un dialog cu contextul, cu vecinii și cu perspectivele asupra clădirii. Același lucru în cadrul clădirii Hermès. Cred că pavilionul Serpentine este un exemplu perfect de arhitectură la scară mică marca Lina Ghotmeh – Architecture. Vă ilustrează perfect creativitatea și valorile arhitecturale. Cred că este foarte frumos, într-un mod simplu și, în același timp, foarte sofisticat. Suntem onorați că ne-ați acordat acest interviu.

Stone Garden. Foto: Iwan Baan
Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0