Un dialog-colaj cu artistul Ștefan Ungureanu: „Arta e o imagine care comunică ceva cu ceilalți, funcționează ca o conversație nerostită”
INTERVIU: Diana Badea; FOTO: Alexandru Neculcea, courtesy of The H Gallery
Entropie, creație, creștere, viață iar și iar, gravitație, distrugere, moarte. Punct și de la capăt. Am stat de vorbă cu artistul Ștefan Ungureanu despre cea mai recentă expoziție personală a sa, Teoria recapitulării. Despre moșteniri și supraviețuiri, despre cât de personală poate fi arta, cât de reale sunt obiectele și cât de fictive poveștile din interiorul lucrărilor sale, dar și despre vanitas și tranzitivitatea vieții – despre acel simbol minor, dar puternic pe care îl vedem „pe culoarele înguste ale marilor muzee”.
Expoziția poate fi vizitată de marți până sâmbătă, în intervalul 14:00 – 19:00, până pe 10 august, la The H Gallery (Calea Victoriei 109).
Teoria recapitulării
Este o teorie pe care am auzit-o prima dată în copilărie. Am auzit-o la tatăl meu, reiterată de câțiva geologi din grupul lui de prieteni. Cumva funcționa pentru ei ideea asta: ontogenia repetă filogenia, evoluția fătului în uterul mamei reconstruiește evoluția speciei, întru totul. Este, însă, o teorie veche, dezmințită demult, dar a fost atractivă și cred că mereu au fascinat aceste forțări antropice, care erau pur și simplu simplificări făcute de mintea umană pentru ca lumea să funcționeze simbolic, să-ți servească sensul pe care tu vrei să-l găsești. Era greu să dezminți o teorie pre-1900, metabolismul validității științifice era mult mai lent, cu toate astea aici a fost cazul. În mintea mea a rămas poate și din cauza faptului că am auzit-o în copilărie, ca pe o explicație despre lume și funcționarea ei și pe care am crezut-o instant (o buclă miraculoasă care rezolvă totul, un fel de unitate care reface cursul unei imensități). Am folosit-o ulterior ca pe o metaforă pentru situația vieții mele actuale. Foarte mult timp m-am servit în lucrările mele de material din istoria personală, în special din relația cu tatăl meu, iar acum, când am devenit eu însumi părinte, mi se pare că se închide o buclă.
Pentru expoziția asta am făcut mai multe tipuri de recapitulări, am tot adus din subiectele mele din spate, din trecut, pe care le-am reactualizat, cărora le-am dat un nou sens.
Mitologie personală vs. biografie universală
Am folosit și folosesc bucățele de istorie personală, numai că mi se pare o chestiune foarte fragilă treaba asta cu biografia. Dacă o situație e mult prea specifică, mi se pare că nu mai e artă. În termenii mei, arta e o imagine care comunică ceva cu ceilalți, funcționează ca o conversație nerostită. Or, atunci biograficul ar trebui să se racordeze la ceva mult mai generic, altfel devine prea intim, prea jurnal.
Folosesc elemente personale foarte specifice, spre exemplu mânuța copilului meu, care de fapt nu e a lui, e ceva universal. Înainte să-l observ pe el arătând mereu către ceva, explorând, nu înțelegeam de ce această obsesie pentru mână, pentru gest în literatură, arte, antropologie. Acum însă, în context biografic, acest gest capătă sens, devine substanțial, un instrument de cunoaștere, de înțelegere și de măsurare a lumii.
Artă, hartă, suprapuneri
Urmez un doctorat în cercetare artistică cu care sunt spre final. La început, mi-am propus ceva mult prea general, despre hărți, însă până la urmă, influențat de viața personală, am redus cercetarea la harta de peșteră. Mi-a fost foarte greu să fac hărți de peșteră, să le găsesc un sens. În prezent, miza este cum pot să trasez o paralelă între lucrări și hărți, să găsesc care sunt constrângerile, care sunt locurile lor comune. În artă, rigorile sunt în mare parte autoimpuse, operezi cu multe reguli, dar sunt personale, pot fi flexibile. În cazul hărților și al tuturor instrumentelor de felul acesta lucrezi convențional, mai toate regulile vin din exterior. Mereu m-am întrebat ce înseamnă creativitate în interiorul unui regim foarte strict și ce înseamnă creativitatea în sens artistic, care teoretic se ocupă de tot, dar care trebuie individual redusă la un regim strict.
În mod clar ele se contaminează – practica artistică și cercetarea – până aproape de punctul suprapunerii. Este foarte mult țesut comun, sunt povești despre lume, și una, și alta. Ambele sunt descrieri, tentative de explicare și de rezolvare a unor situații în format bidimensional, în format de imagine. Și astfel, tot operând cu hărți, am început să trag în lucrări cu uneltele de acolo: grid, fragmente de signalistică și, în general, să folosesc o arhitectură de reguli, iar în felul acesta lucrările au devenit mai structurate.
Toți speologii sunt amatori
Am copilărit auzind povești despre activitatea asta, și tata, și mama au făcut speologie înainte să ne naștem sora mea și cu mine. Tata a fost geolog, iar în felul acesta s-a perpetuat pentru mine o familiaritate cu știința, cu un fel de a traduce lumea pe care l-am luat drept legitim, nativ, ca și cum l-aș deține. Dar nu îl dețin, sunt doar foarte, foarte familiar cu senzația cunoașterii. Nu mi-am construit competențe în direcția asta, adică cel mai aproape de zona științei am ajuns prin speologie, pe care o practic de 8 ani.
Știi, nu există meseria de speolog, toți speologii sunt amatori. Până și cei care lucrează la Institutul de Speologie sunt geologi, biologi etc, doar că specializați pe medii extreme, cum sunt peșterile. Speologia e un compozit din bucăți de competențe diferite. Ca speolog, poți să mergi în peșteri și să te intereseze formațiunile, sau avenele (peșterile verticale), sau doar liliecii și tot trebuie să ai noțiuni de geologie, morfologie, variații de temperatură, protecția peșterilor, ș.a.m.d. Lucrurile se complică și mai mult când dai de oase, urme de locuire sau artefacte vechi , dar asta este o situație excepțională: îi anunți pe oamenii de la Institut și încerci să nu mai calci acolo. Sunt și moduri în care poți să ajuți, dar ele sunt limitate de lipsa de know how științific real, de exemplu poți să cerni pământul în cazul în care se fac cercetări arheologice.
Moșteniri, supraviețuiri și din nou recapitulări
Aș zice că e prematur să observ asemănări sau supraviețuiri la fiul meu, e un bebe de 1 an și 6 luni, și poate că în afară de trăsăturile general umane, precum curiozitatea, pot doar să speculez. Singurul gest specific pe care l-am văzut la toți bebelușii este un deget îndoit spre întrebare, spre explorare, și care e obsesia lor pentru câteva luni bune.
Mă întreb ce am păstrat, ce am preluat de la părinții mei, pentru că o familie care rezistă perpetuează un fel de microcultură. Cum îți povesteam, tatăl meu, având acel capital științific, ne-a învățat pe mine și pe soră-mea despre locurile în care urma să mergem, văi, trasee și altele, la rezoluția cunoașterii lui dar cu un limbaj care să funcționeze pentru noi. Am mers mereu cu el pe teren, deci am trăit cu senzația participării, care a avut un caracter magic, peste cel educativ. El tot timpul ne-a tradus lumea, a făcut să fie universul nostru comun, nu o lume a lui la care să ne uităm din exterior, ca la un perete impenetrabil.
Acum încerc să-mi dau seama în ce se transformă amintirile copilăriei mele pentru bebe, ce se va perpetua cu el din microcultura cu care am crescut. Aș putea anticipa continuarea speologiei cu el, chiar și replicarea câtorva momente din copilăria mea. Dar eu nu am temperamentul lui taică-meu, nu am discursul lui și, de fapt, nici viziunea lui despre lume. Moștenirea se alterează în timp, în ciuda unui fond comun. Ce-mi doresc pentru viitor este să perpetuez din lucrurile moștenite care mi s-au părut substanțiale. Să-i traduc copilului lumea în lucruri concrete care nu se pierd în timp, nu se subțiază, un fel de adevăruri.
Despre vanitas azi sau reiterarea morții
Miza expoziției a fost: Cum poți să mai faci vanitasuri, dar să fie limpede că sunt realizate azi? Asta e desigur o artă minoră în marea schemă a artei, dar e o nișă cu o încărcătură simbolică extrem de puternică. Este arta aceea de care dai pe culoarele înguste ale marilor muzee. Prima lucrare din expoziție (Vanitas, acrilic pe pânză, 131 x 90 cm, 2023) conține cel mai curat vanitas, un vanitas adus în prezent.
Vanitasul din această lucrare pare în context tehnologic. Am crescut oarecum odată cu tehnologia și democratizarea ei, când jocul și calculatorul s-au sincronizat, și totuși mă identific cu analogul, iar asta se simte. În pictura mea, găsești set-up-uri retro care simulează tehnologia, folosesc trepiede pe care așez toate elementele compoziției, iar analogul vorbește despre viitor ca o dioramă într-un muzeu.
De cele mai multe ori lucrările funcționează ca niște conversații pe care le port cu mine însumi. Când lucrez la ceva am impresia că e cea mai mișto lucrare, însă după ce o termin, ea își capătă propriul sens. O lucrare e reală nu când o termini, ci când devine publică, în timpul unei expoziții sau într-o colecție, când îți este luată ție și (re)dată comunității.
Sunt anumite teme despre care ai mai vorbit și pe care nu vrei să le reiei, însă vanitasul face excepție, este o idee-umbrelă atât de mare, inepuizabilă, încât poți să produci o viață întreagă vanitasuri și tot să ai variație enormă.
Space is the future
Simbolic, casca de cosmonaut mi se pare o capsulă în care poți să construiești viitorul, adică anticiparea că omul va ajunge în cosmos într-un fel legitim în care să-i fie lejer acolo. Toți copiii la început încearcă, cred eu, să înțeleagă gravitația. În afară de faptul că încearcă să se ridice împotriva ei, să arunce lucruri de pe masă speculând-o, să testeze cum funcționează ea pe toate palierele, prima regulă universală pe care o învață și cu care se luptă este gravitația. În lucrarea de față (Gravity, acrilic pe pânză, 110 x 73 cm, 2023) vorbim de o bucată de gravitație neînțeleasă: modelul 3D al unei picături de apă căreia i-am schimbat axa căderii, ca un ecou al atenției copilului prin cască (mâna care arată viitorul).
Mirabilia
Lucrarea Running Man (acrilic pe pânză, 121 x 129 cm, 2023) aș putea spune că este motorul expoziției, este schița care trona pe peretele atelierului de 3 ani de zile: un hominid reconstituit ca într-un set-up de muzeu. Am încercat să-l compun din bucăți de istorie, desigur, fragmente încărcate simbolic orientate de propria curiozitate: un picior de T-Rex, un craniu de Neanderthal, un cadru tehnologic, vârfuri de sulițe din neolitic, un sigiliu ceramic sumerian, nodul 8 din speologie.
În buclă perfectă
Când găsești o soluție temporară pentru ce este lumea, ea ajunge să se manifeste în lucrări, mai ales într-o expoziție personală. Pare că o dată la 2 ani se întâmplă ceva cu tine care generează un alt fel de a face lucrurile. Pot fi schimbări mici, nu neapărat transformări majore. Tu poți să ai o expoziție personală și mai des de doi ani, doar că dacă nu ai trecut prin acea schimbare fundamentală, o să tot fie același mod de a vedea lucrurile, manifestat în același perimetru.
Ori ca artist expus, creezi involuntar niște garanții vizuale. Oamenii știu: astea sunt lucrări de Ștefan Ungureanu, au anumite trăsături, pe care ajung să le intuiască, nici nu e nevoie să le descrie. Paradoxul relației cu publicul este că se așteaptă să rămâi la fel dar să te și transformi. Atunci când faci o schimbare, mereu stai cu frica că este o violare a „contractului” cu publicul. Frica este a unei insuficiențe, dacă adiția a ceva în universul lucrărilor creează complexitate, orice extragere pare lipsă, pare furt. În Teoria Recapitulării, de exemplu, am scos personajele, un element definitoriu al lucrărilor mele. Dar vanitasul are o calitate excepțională, el este prezență umană fără personaj.
