Forța mesajelor transmise prin activitatea lor vine din autenticitate și firesc, pentru că ceea ce fac ei este un modus vivendi asumat fără emfază, fără declarații încărcate cu mari cuvinte. Cu toate acestea, la Piscu se întâmplă lucruri mari și toți cei din afară, care ajung să le vadă și să le înțeleagă, cresc un pic pe dinăuntru. Fără să vrei, obiectele, materialele, ideile, poveștile ți se cuibăresc în minte și în suflet și le porți cu tine mult timp după ce ai trecut pragul muzeului, atelierului, școlii.

 

În interviul de faţă, vorbim doar despre o mică parte din toate misiunile desfășurate la Piscu, și anume despre Șantierul-Școală. Ridicarea clădirii muzeului este o importantă lecție de arhitectură și construcție, prezentată de sculptorul Virgil Scripcariu dintr-o cu totul altă perspectivă decât cea cu care suntem obișnuiți. De multe ori am putea spune că nu avem exercițiul firescului atunci când vorbim de arhitectură, ne împiedicăm într-o retorică pretențioasă, în concepte cu greutate și ratăm esența. De aceea, avem nevoie de o altfel de privire, din afara domeniului, dar profund atașată procesului în sine.

Relația directă dintre materie și gest, deciziile spontane care se nasc din și pe loc, modurile sculpturale de a îmblânzi diverse materiale – toate sunt fapte pe care le bănuim atunci când vedem clădirea muzeului, dar nu le putem înțelege pe deplin decât dacă ne sunt revelate direct de clăditori. Arh. Șerban Sturdza scria astfel despre construcția de la Piscu: „Proiectul are multe găselnițe care nu sunt superficiale, ci profunde, cred că cine merge acolo să viziteze trebuie să pună multe întrebări ca să capete multe răspunsuri”. Am ascultat îndemnul. Am încercat să aflăm dozajul tuturor gesturilor și să descoperim ipostazele asumate de beneficiarul care a făcut câtiva pași în spatele arhitectului, dar care totodată a ținut în mână toate materialele și a lucrat cot la cot cu constructorii.

 

Juriul Anualei de Arhitectură a hotărât să vă acorde titlul de „Cel mai bun client de arhitectură al anului 2021”, datorită colaborării fertile pe care ați avut-o tu și Adriana, în calitate de beneficiari, cu echipa de arhitecți. Dincolo de clădirea muzeului de la Piscu, se află o construcție foarte solidă a relațiilor între toți cei implicați în acest proiect. Cum s-au împărțit rolurile și cum s-au produs intersecțiile de idei și lucru?
Proiectul a apărut în urma unui studiu realizat în cadrul atelierului de an II, îndrumat de arhitecții Ștefan Ghenciulescu, Cosmin Pavel și Mihnea Simiraș la Universitatea de Arhitectură. De când am văzut mica machetă a studenților, m-am îndrăgostit. Mi-am dat seama că ceea ce a propus echipa corespundea întru totul locului, proiectam deja mental obiectul construit la scara 1:1. Nu aveam niciun fel de dorință sau pretenție, eu așteptam mai degrabă surpriza propunerii, nu o soluție anume. După această întâlnire, arh. Cosmin Pavel a preluat frâiele pentru a transforma un exercițiu de școală în realitate.

Pornind de la ideea că nu mă pricep la arhitectură, m-am lăsat dirijat fără ezitare. Odată demarat proiectul, mi-am dat seama că intervențiile mele nu erau în acord cu felul în care vedea Cosmin clădirea, el avea un mod foarte categoric de a trasa direcțiile de proiectare. Mărturisesc că mă amuza, într-un fel, modul în care el răspundea unor idei nepotrivite ale mele și nu mă simțeam în niciun fel lezat în povestea asta. Eu mi-am asumat sarcinile de constructor și de a aduna resurse. Rolurile pe care trebuia să le joc nu mi-au dat timpul să mă gândesc la arhitectură. Și nici nu era în dreptul meu. Am fost preocupat de găsirea soluțiilor pentru a face fresca, de a rula echipele tehnice – în fine, tot ceea ce implică un șantier unde ești dirigintele, șeful echipelor și executantul. A… și beneficiarul.

 

Ipostaza de constructor nu îți era străină, aveai experiența acumulată prin lucrul la casă și atelier.Cum ai gestionat, însă, toate aceste roluri asumate pe șantierul unei clădiri ce avea să devină muzeu?
M-am simțit bine în toate aceste ipostaze. Aveam exercițiul construirii, mi se părea ușor și nu m-am lăsat intimidat de anvergura proiectului. Mi s-a părut foarte simplă soluția structurală — era ca un lego la scară foarte mare. Stâlpi, clești, șuruburi, buloane. Dacă aveai nivelă, ruletă și fir cu plumb era îndeajuns. Am coordonat o echipă mică, foarte eficientă pe partea de manoperă. Avansam tenace, zi de zi. Aveam parte și de „lucrătorii de weekend”, oameni care după o săptămână de muncă veneau voluntar la Piscu să pună umărul la treabă. Și așa s-a făcut. Cred că e important să poți transmite ceea ce îți dorești oamenilor cu care lucrezi, să le arăți meșterilor respect. Acest mod de lucru pe orizontală, cot la cot, înseamnă să îți asumi aceleași riscuri și sarcini grele, păstrând totodată exigența.

Ne găsim în fața unui caz ideal, în care obiectul de arhitectură a fost îmbogățit în timpul etapei de șantier. De obicei, lucrurile merg fix pe dos, șantierul deposedează proiectele din mintea și planșele arhitecților de o serie de calități inițiale. Aici pare că pe măsură ce clădirea se înălța, cu atât rădăcinile se implantau și mai adânc în loc, cu atât forma arhetipală se îmbiba de și mai multe nuanțe. Asta pentru că nu a fost un șantier clasic și noi am fost tot timpul acolo. Multe din lucrurile pe care le-am făcut noi aici au fost o nebunie. Nu ai cum să normezi așa ceva. E un avantaj faptul că beneficiarul este în permanență la fața locului și construiește, ia decizii spontane. Uneori îți oferi libertăți, uneori închizi ochii. Vezi că lucrurile nu au ieșit perfect și asta e perfect în regulă, pentru că îți asumi și știi procesul da capo al fine, știi efortul, știi că ai scos maximul posibil. Acel perfect nu ar fi contat oricum.

 

Pe lângă asta, e un paradox între a fi eficient și a găsi soluția adecvată. Uneori a fi eficient înseamnă să pui rigips și să nu tencuiești. Or aici nu numai că am tencuit, dar am pus frescă sute de metri pătrați. De ce? Pentru că nu putea fi alt material mai compatibil cu lemnul și, din respect pentru acest material, am hotărât că fresca e cel mai bun lucru. Din punct de vedere al eficienței, e evident că a fost mai scump, mai migălos, cu mai multe riscuri. Poate că pe alocuri nici nu am obținut efectul pe care ni-l doream cu totul. Nu are ostentația unui finisaj nobil, dar pentru noi e important că există acolo, că s-a făcut în acel fel și asta se transmite. Oamenii își dau seama imediat că pun mâna pe un perete cu o anumită textură, vibrație, compoziție. Deci nu e totul să găsești soluția ieftină.

Gesturile de sculptor au început inerent să se declanșeze în momentul începerii șantierului. Se simt, se dezvăluie și subtil și cu forță sub ochii celor care trec pragul muzeului. Nu am tratat acest mare obiect ca pe o sculptură, dar am avut sentimentul creației, construirii unui obiect cu valențe artistice. Am simțit acea alchimie, acea adrenalină și energie ca atunci când fac sculptură. Nu am intervenit în proiectarea clădirii, dar am intervenit în modelarea ei. Eu și Cosmin gândim asemănător la nivel tactil, la nivel de relație cu materialul, cu lumina, ne-am intersectat pe foarte multe segmente. În meseria mea, sunt deseori pus în situația de a alătura materiale care poate nu îți imaginezi că s-ar potrivi, cum ar fi inox – bronz. Ele pot funcționa împreună când le îmblânzești, când le tratezi într-un anume fel. Am un simț al compatibilității materialelor și de aceea cred că totul a decurs firesc pe șantier. Așa au apărut țiglele șlefuite din paviment, micile figurine, zidul din lut, fresca, lemnul în diverse ipostaze etc.

 

Sunt foarte multe detalii sculpturale în acest proiect, elemente-cheie care au o poveste și care vin să adauge straturi suplimentare de semnificații clădirii și locului. De la stâlpii exteriori, la copacul din lac despicat în două, figurinele de la bazele stâlpilor muzeului… Cum au apărut toate aceste personaje?
Ideea acestor stâlpi a venit din arhitectura japoneză. Mi-a plăcut relația directă cu pomul adus din pădure, pe care se sprijină o coamă. Stâlpii i-am ales cu mult înainte de a începe construcția, din pădurea de salcâmi a unui prieten. Oferă o plasticitate aparte, contează foarte mult ca impact, cum curge lumina pe ei, cum se așază umbra, aduc ludicul. La interior, stejarul e un personaj aparte. Aflasem că s-a găsit un copac în lac, am fost atras de poveste, am văzut copacul, m-am îndrăgostit de el.

Am construit un gater, am tăiat cele două lespezi, dar eram nefericit cu această egalitate. Două lespezi sau două grinzi care îndeplinesc aceeași funcție riscă să se anuleze conceptual. Când a apărut această trecere în proiect, de la parter la etaj, imediat mi-am dat seama că locul central este făcut pentru acel stejar (și viceversa). Și cred că, la nivel simbolistic, e bine să existe o orizontală și o verticală. Pe lângă asta, copacul își asumă din nou un rol vertical. A fost așezat odată cu stâlpii. Era ca o pădure aici și am fost foarte bucuros să văd că stă pur și simplu neajutat. Se ridica pe verticală foarte demn, avea ceva foarte semeț în atitudine și, de fapt, ne-am învârtit în jurul lui câteva luni până când am ajuns să închidem acoperișul. Nici nu știam dacă se va închide acolo, dar a fost aproape perfectă înalțimea lui. E o apariție inedită. Și în relația cu luminatorul e ca o străpungere.

 

Pare că sunt elemente care și-au găsit drumul până aici, care trebuiau să fie prezente.
Da. Nu doar stejarul, ci și pietrele care sprijină grinda de lemn au vrut parcă să fie aici. Într-o zi, a venit cineva să îmi spună că a găsit în Ciolpani două pietre imense, aruncate într-un morman de moloz. Mă gândeam inițial că le-aș putea folosi la sculptură sau ca soclu pentru sculpturi. Dar descoperind că proveneau din vechiul pod al Ialomniței, m-am gândit să le găsesc un rost în proximitatea muzeului. Mă frământa pe ce voi așeza lespedea de lemn din stejar, nu vedeam nici metal, nici o structură special creată pentru asta. Și atunci a apărut în mod neașteptat soluția. Acum stau și ele în muzeu.

Cum s-au așezat oalele?
Partea de expunere a picat în grija mea, am început să mă gândesc la cum vom pune ceramica, odată ce ne apropiam de finalul construcției. Eu și Adriana aveam adunate 2 000 de vase, dar nu voiam ca muzeul să devină un depozit. Din experiență, știu că mai puțin e mai bine. Mi-am dat seama că ceea ce avem noi din Piscu sunt obiecte mici, care prin expunere riscau să se piardă în spațiul acesta central al parterului. Și atunci am început să achiziționăm vase mari. Simțeam nevoia să aduc expunerea la scara muzeului. Am format un filtru din aceasta ceramică de dimensiuni cât mai mari. După care am creat și niște spații la nivelul ochiului, privilegiate, pe acea grindă de stejar recuperat din lac. Expoziția este, de fapt, un elogiu adus ceramicii utilitare, o ceramică simplă, făcută dintr-o răsuflare. Odată încheiat proiectul de arhitectură, muzeul a fost inundat de oale, lumină și mulți mulți oameni.

 

În timp ce în perioada de pandemie, muzeele înghețau și mai tare, la Piscu viața culturală fremăta. Comunitatea de oameni care vă urmărea activitățile, care vă admira de la distanță pentru tot ceea ce faceți a primit brusc un spațiu generos unde să se adune, unde să se bucure. Cum reușiți să mențineți acest muzeu atât de plin de vitalitate?
Totul a decurs firesc încă de la început. Cred că disponibilitatea mea și a Adrianei de a vedea cum suportă locul acesta diferite întâlniri culturale, setea noastră de a deschide oportunități și lipsa de birocrație au făcut ca muzeul să funcționeze aproape de la sine. Aici deciziile se iau imediat, spontan. Dacă simțim că ceva este benefic locului, prioritatea este să facem ca acel lucru să se întâmple.

Ceea ce ați construit voi la Piscu este ca o gospodărie activă care crește și tot crește. Întâi casa familiei, atelierul de sculptură, anexe, apoi muzeul. Și mai departe?
Mereu mă gândesc care e pasul următor. Mie îmi place foarte mult să mă gandesc cum se poate dezvolta locul, cum îl îmbunătățim, cum ne extindem. Se pare că nu o să mă opresc aici. Dar nu mi-am propus nimic, de fapt. Doar simt mereu că ar fi putea fi și mai bine.

 

Interviu publicat în igloo #206 / februarie-martie 2022 / Arhitectură vizionară