Parcul Sticlăriei, un model sustenabil de valorificare a naturii în oraș

3 iulie 2023

Parcul Sticlăriei, un model sustenabil de valorificare a naturii în oraș

INTERVIU: Iuliana Dumitru FOTO: Societatea Ornitologică Română (SOR), danaparaschiv.com

În 2021, în extremitatea estică a Bucureștiului, undeva între Șos. Vergului și Bd. Basarabia, apărea, parcă din senin, un parc „sălbatic”, un fel de frate mai mic al Parcului Natural Văcărești. Doar că n-a fost deloc din senin – pe de o parte, natura lucrase în ritmul ei, nestingherită, vreme de peste 30 de ani, iar pe de altă parte, numeroase ONG-uri au cercetat spațiul (fauna, flora, întreg ecosistemul coagulat în timp) și, în colaborare cu Primăria Sectorului 2, au contribuit la realizarea unui proiect de amenajare blândă, sustenabilă, prin intervenții cât mai puțin intruzive. Una dintre asociațiile implicate a fost (și este în continuare) Societatea Ornitologică Română, cu al cărei director executiv, Dan Hulea, biolog, am avut prilejul să stăm de vorbă pentru a afla de ce e un loc atât de special Parcul Sticlăriei.

Care ar fi, pe scurt, istoria locului pe care s-a creat Parcul Sticlăriei?

Parcul Sticlăriei, o zonă care în trecut a fost folosită pentru extracția pietrișului, iar după ’90, practic a rămas un loc uitat, în care natura s-a putut dezvolta în voie, este acum o oază urbană în care oamenii pot merge să se recreeze. Cu o suprafață de aproape 5 hectare, coboară în trepte de la nivelul drumului principal aproximativ 12 metri. Din punctul de vedere al configurației sale, zona este una inedită și spectaculoasă.

Ce a rezultat din această nevăzută, dar perseverentă evoluție a naturii?

De jur-împrejurul acestei „gropi” s-au construit imobile rezidențiale, școli, grădinițe, iar spațiul a rămas ca o oază verde care pune în valoare tot ceea ce e în apropiere (vorbind aici de toată partea urbanistică). Am găsit acolo plopi mari, bătrâni, arbori și arbuști mai tineri, sălcii bătrâne, o zonă rămasă nederanjată, care a ajuns în timp la o stare de echilibru. E, de asemenea, un număr însemnat de păsări, ce cuibăresc în insulele de stuf de pe lac. Este o zonă cum greu ne putem imagina în forfota urbană.

Având în vedere potențialul unui asemenea spațiu redescoperit, e de presupus că asupra lui a planat amenințarea unor dezvoltări imobiliare. Cum s-a reușit salvarea sa de la un scenariu ce părea, poate, iminent?

A existat, într-adevăr, un interes antreprenorial, în sensul unei amenajări pentru organizare de evenimente cu număr mare de participanți. Din fericire, o parte a societății civile a reacționat atunci, și aici l-aș aminti pe activistul de mediu Octavian Berceanu, printre primii care au realizat că există, pe de o parte, o amenințare la adresa acestei zone, iar pe de altă parte, un uriaș potențial al locului, ce trebuie înțelept valorificat. În acel context, în urmă cu câțiva ani, el a contactat mai multe ONG-uri, printre care ne număram și noi, Societatea Ornitologică Română, precum și Asociația Parcul Natural Văcărești, pentru a ne mobiliza și a face ceva împreună. Așa am început să cercetăm zona, să inventariem speciile de păsări, de ciuperci, de copaci, pentru a putea avea o estimare cât mai obiectivă a valorii acestui loc și a întocmi, alături de alți specialiști, un proiect sustenabil de amenajare, pe care să-l înaintăm administrației locale.

Ceea ce s-a și întâmplat. Cum a decurs colaborarea cu administrația locală și ce fel de proiect de amenajare ați propus?

Da, am trecut la următorul pas și am contactat primăria, acolo unde exista deja un studiu de fezabilitate care viza transformarea acestui parc după modelul obișnuit al celorlalte parcuri urbane. Adică: cu gazon, asfalt, spații comerciale, bazin de apă împrejmuit de beton, plante decorative, alohtone, locuri de joacă. Tot ceea ce, de pildă, în apropiere, oferă Parcul Morarilor. Asta ar fi însemnat transformarea acestui loc viu, natural, într-o zonă artificială, nesustenabilă, a cărei întreținere ar fi costat foarte mult și ar fi anulat rezultatul substanțial al zecilor de ani în care natura a lucrat nestingherită și a dezvoltat un habitat echilibrat ce adăpostește numeroase viețuitoare. Și, din păcate, asta facem deseori în intervențiile noastre urbane – înlocuim sisteme care se autoreglează cu sisteme artificiale care necesită întreținere.

Același studiu de fezabilitate prevedea amenajarea unor locuri recreative pentru pescuit, or, lacul acela se alimentează doar din izvoare. Plantarea de gazon împreună cu diferențele de relief ar fi dus la alunecări, la o scurgere neadecvată a apei, nemaipunând la socoteală dificultatea terasării terenului și întreținerea lui în această formă. Deci vorbim de un studiu cu multe aspecte ce nu fuseseră atent documentate. Partea bună însă a fost că Primăria Sectorului 2, reprezentată de primarul Radu Mihaiu și consilierii săi Radu Nedelcuț și Silviu Matei, a fost receptivă și a organizat îndeajuns de multe întâlniri pentru discuții și dezbateri în privința unei amenajări optime a locului, luând în cele din urmă, la încurajarea noastră, a ONG-urilor, îndrăzneața decizie de a alege calea sustenabilă, a unei intervenții blânde, corecte, cât mai puțin intruzive față de habitatul natural existent. Pentru că trebuie să recunoaștem că, pe lângă deschiderea către această abordare experimentală, a existat și multă presiune. Parcul urma să aibă doar alei pietruite, fără locuri de joacă în sens convențional, fără spații comerciale. Modelul acesta diferit de a aborda un spațiu public trezea poate o anume suspiciune.

Care au fost reacțiile, cum a fost primită întreaga inițiativă odată parcul deschis?

Feedback-ul general a fost foarte bun, iar proiectul, trebuie spus, s-a realizat cu o sumă semnificativ mai mică decât ar fi fost în cazul proiectului inițial. A fost așadar primit cu entuziasm, atât de specialiști, de autoritățile locale, cât și de toți cei care, frecvent sau ocazional, vizitează parcul. Există, de altfel, o întreagă tendință occidentală ca parcurile să (re)devină niște oaze urbane în care oamenii pot merge să se recreeze, să se reconecteze cu natura. Suntem ființe biologice, chiar dacă în ultimele secole am stat mai mult în interior, în spații artificial create. Echilibrul îl regăsim tot în mijlocul naturii, iar oamenii simt asta.

În ce constă acum implicarea Societății Ornitologice Române în viața Parcului Sticlăriei, un loc încă puțin cunoscut chiar și bucureștenilor?

Împreună cu Asociația Parcul Natural Văcărești au fost demarate diverse proiecte. Au fost montate, în a doua parte a anului trecut, panouri informative despre habitatele și speciile parcului. S-au amplasat, de asemenea, hrănitori și cuiburi artificiale pentru păsări. Am desfășurat activități educative cu sute de copii de la școlile din apropierea parcului. Prin diverse jocuri copiii au putut descoperi parcul și viețuitoarele sale, au învățat să folosească instrumente optice precum binoclul și luneta și au construit cuiburi artificiale pentru păsări, pe care apoi le-au instalat în copaci. Cât despre popularitatea și vizibilitatea parcului, cred că lucrurile se schimbă treptat, e nevoie probabil de un anume timp pentru a intra în circuit și în mentalul oamenilor.

Ce ne puteți spune despre speciile pe care le-ați inventariat și pe care avem șansa să le zărim aici?

Locul nu e impresionant atât prin numărul mare de specii, cât prin echilibrul pe care îl regăsim aici. Fie că vorbim de specii de păsări de apă (găinușe de baltă, lișițe, cormorani mici, rațe mari) sau de paseriforme (pițigoi, cinteze, mierle etc.), aflate în zonele de arbori și arbuști, șoimi, păsări de noapte ș.a. – toate acestea creează un întreg, unde fiecare are un rol bine determinat, chiar dacă noi nu vedem asta. Iar lista de specii se schimbă și se îmbogățește constant, în funcție de momentul zilei, de anotimp.

Ca specialist, ca activist, dar și ca locuitor al Bucureștiului de azi, ce ați vrea să ne transmiteți despre Parcul Sticlăriei? Ce înseamnă el pentru comunitate, pentru oraș, pentru viitor?

E un loc uimitor în multe feluri. Pe o suprafață totuși restrânsă, concentrată, îți oferă în mediul urban familiar, accesibil, sentimentul că te afli de fapt undeva departe. Diferența de nivel pronunțată, diversitatea de habitate, zonele umede, cu stuf, cele cu arbuști și arbori, minima intervenție umană – nu te poți plictisi printre toate astea, e mereu ceva nou, neașteptat de observat. Așa că orice moment petrecut acolo e un timp câștigat. Simt totuși nevoia să menționez că nu este vorba de lucruri „spectaculoase” în sensul evident al cuvântului – însă cred că tocmai aici este cheia. De a ne convinge că putem ajunge la un echilibru natural într-un mod ușor, simplu, fără să apelăm la dispozitive supersofisticate.

Parcul Sticlăriei e spațiul liniștit care creează premisele unei desprinderi de o lume în care suntem continuu dominați de bruiaj, de stimuli, de griji. Cred că asta e una dintre noutățile pe care le aduce acest parc – oferă atât de mult, pe o suprafață atât de mică, în care ciclurile vieții organice urmează o succesiune firească (lemnul mort se descompune și asigură condiții de viață pentru alte specii, frunzele căzute le ajută să reziste peste iarnă ș.a.m.d.). Avem enorm de învățat, atât noi, adulții, cât și copiii și viitoarele generații din relația nemijlocită cu natura „neînfrumusețată” pe care ne-o prilejuiește acest parc.

Câteva gânduri pentru un București mai verde?

E clar că se conturează un alt curent de gândire în privința mediului și a felului în care ne raportăm la el. Noi însă suntem încă prinși în vechea paradigmă, a utilizării excesive a mașinilor în oraș, inclusiv în zonele centrale. Idei și discuții au fost și sunt nenumărate: despre „centura verde” a Bucureștiului, care ar putea fi folosită atât de viețuitoare, cât și ca barieră împotriva prafului și poluării, asigurând un rezervor de oxigen de care orașul acesta are tot mai mare nevoie. Necesitatea amenajării sustenabile a salbei de mini-lacuri din nordul capitalei, ce ar putea alcătui o „cale albastră” în beneficiul oamenilor. Sigur, înseamnă costuri, timp, răbdare, dar mai ales o trecere către un alt stil de gândire. Schimbarea nu e ușoară, chiar dacă este esențială pentru absolut toată lumea. Trebuie să înțelegem că depindem de natură, de aerul pe care îl respirăm și care nu este produs de noi, însă pe care noi îl poluăm. Parcul Sticlăriei e totuși un exemplu că mai binele e posibil, e palpabil, la fel cum e și Parcul Natural Văcărești. E important așadar să fim tot mai mulți cei care gândim astfel, să construim proiecte viabile pe termen lung și să antrenăm în aceste inițiative și administrațiile locale, a căror implicare este decisivă, dacă ne dorim ca toate aceste idei să se și concretizeze. Sper că gestul nostru va trasa o direcție.

Interviu publicat în Dosarul din igloo #212 / Inteligența arhitecturală / februarie – martie 2023

Descoperiți noi perspective asupra relației dintre arhitectură și peisaj în igloo 214 / Peisajul recent / iunie – iulie 2023

Tag-uri:

Parcul Sticlăriei, un model sustenabil de valorificare a naturii în oraș

Tag-uri:

NE GĂSEȘTI ȘI AICI