Editorial #190: Poveste de vară
E miez de iunie și vă invit să deschidem numărul 190 al revistei igloo cu o poveste de vară.
Într-una din zilele trecute, când arșița se juca, încă de dimineață, cu asfaltul și liniile verticale ale orașului, am fost la o conferință despre construirea reputației în sectorul hotelier. Cu un titlu promițător – Guest Experience Design sau Arhitectura Ospitalității – întâlnirea a reunit o mulțime de vorbitori, printre care un coordonator de școală de hotellerie elvețian, un arhitect britanic, un proprietar de hotel român, un specialist belgian în wellness, o directoare a unui sistem de evaluare a restaurantelor și câțiva arhitecți din România care au convins, prin proiecte excelente, că un hotel, indiferent de numărul de stele, este un spațiu al experimentării atmosferelor. Da, veți spune cu o oarecare alertă predicție sau poate chiar îngrijorare, că urmează o conectare, o evidentă legătură a subiectului editorialului la tema de DOSAR.
Nu e deloc așa, vă asigur. Nu despre hoteluri intenționez să vă vorbesc, ci despre cu totul și cu totul altceva: Ailanthus Altissima.
CONTEXT_La această reuniune profesională, am primit, și eu, ca toți ceilalți participanți, un badge. De astă dată galben de crom, cu șnurul negru, și cu litere capitale negre. Port ecusoanele / badge-urile de fiecare dată cu drag și dintr-un minimum de politețe a evenimentelor. Frecvent, ortografierea prenumelui meu este o luptă cu sursa informației, cu tastatura, opțiunile key caps și, evident, cu convențiile limbii franceze la care puțini sunt învingători. O dată în plus, îmi face plăcere să port semnele reușitei derizorii și o fac cu o complicitate constructivă – sper.
INTRIGĂ_Mi-a atras atenția ceva la badge-ul meu, ortografiat corect, un mic detaliu: sub „igloo” scria BUCUREȘTI, cu aceleași litere negre, însă un pic mai mici decât numele publicației și al editurii. Prima reacție avută a fost căutarea adecvării: Adică cum? De ce scrie și București? De ce o revistă de arhitectură, oraș și design, cu acoperire națională și subiecte internaționale era restrânsă la un singur loc? Care era relevanța numelui de oraș? Să se fi referit la sediul redacției? Să fi însemnat mențiunea asta o topodeterminare?
GLISSANDO_Și uite așa, ascultând începutul conferinței alături de alți colegi arhitecți (dintre care unii mi-au fost studenți) pe care îi întâlnesc, de fiecare dată, cu bucurie, mi-a rămas în gând o nelămurire: să-i spunem o dilemă. Pe fondul unor discursuri convingătoare despre oameni, experiențe memorabile, construirea satisfacției clienților în industria hotelieră și despre cum se proiectează întâlnirea și conectarea la un spațiu, altul decât acasă, am ajuns să mă gândesc altfel la București. M-am întrebat ce anume face experiența unei zile de vară în București inubliabilă. Și am adăugat: ce are caracteristic pentru mine orașul care m-a adoptat de mai bine de 4 decenii?
CARACTER_ Răspunsul a venit ca o mângâiere ușoară, de aer proaspăt, vara: parfumul de cenușer este fără îndoială elementul caracteristic al orașului București. Cenușerul e un copac care crește destul de înalt, căruia i se mai spune și oțetar fals – am aflat asta demult, de la tata, întrebându-l cum se numește arborele din grădina casei bunicilor și am adăugat că e prima dată că văd un astfel de copac, cu o ploaie verzuie de flori care miros a București. Denumirea latină este Ailanthus Altissima.
Mi-am amintit cum, în fiecare vacanță de vară, când plecam înspre mare, pe un traseu care străbătea diagonala cea mai extinsă a țării, ne opream în București, la bunici. Pe atunci și pentru echiparea noastră moto-auto-familială, drumul spre mare era prea lung ca să fie făcut dintr-odată. O zi întreagă dura doar să ajungem în București. Oricât de obosiți eram, știam că am ajuns grație parfumului de cenușer care ne întâmpina, de fiecare dată, cu blândețe și modestie demnă, înaintea bucuriei bunicilor. Parfumul făcea astfel parte din întâlnire și din casă. Și chiar dacă vi se pare prea suskindian – de care nu am auzit decât când am renunțat la Vama Veche – pentru mine parfumul era București.
VARIAȚIUNE_Cenușerul e un arbore exotic, originar din China. Florile de culoare galben-verzuie cresc în cascade, apar în luna mai și țin mult, până în iunie, când încep să se transforme în fructe roșcate, de 3-4 cm. Aclimatizat la noi, rezistă excelent la îngheț și caniculă, fiind o specie subspontană. Crește aproape oriunde și nu are nevoie de grijă specială, distingându-se prin anduranță și un duramen gri – de unde îi vine și numele popular românesc: gri cenușiu – cenușer. E cultivat în sudul țării. Crește vertical și destul de repede în primii doi ani. Toate aceste caracteristici îi conferă, cred, nebănuite asemănări cu românii: reziliență, demnitate, capacitate de regenerare – semne extrem de prezente printre oamenii din România, în această vară, prin reacțiile la suma de evenimente durulate recent. Aproape că vorbim de o adiere de încredere restabilită.
PRIM-PLAN_Denumirile populare ale arborelui exotic Ailanthus Altissima sunt multe însă, în limba engleză, de pildă, poartă numele de Tree of Heaven sau Japan Varnish Tree. Voi mai observa, în încheiere, ceva legat de cer. (Niciodată n-am știut precis dacă heaven se traduce cer sau ceruri?). Pe vremea când perspectivele proiectelor de arhitectură se desenau cu teul și echerul (ba, uneori, chiar la mâna liberă), cerul era un loc special. Perspectivele se construiau cu o metodă grafică pe care mulți nu am uitat-o încă. Fertilitatea unui cer împânzit de linii reprezentând planul orizontal, răsturnat, al ansamblului semnala evident o perspectivă work in process. (Construcția se începea de la cer, grație unei perspective ușor controlabile și nu mult prea aplatizate ca cea de pe pământ, iar liniile fine de construcție defineau mai apoi liniile mai accentuate ale volumelor construite). Cerul desenat lăsa loc de creștere verticalelor (riguros determinate în tabloul profunzimii perspective) și se construia astfel desenul. Densitatea vizuală de sus determina uneori autorii planșelor să taie din prezentare partea de construcție a imaginii. Indiferent de prezența sau absența planului de construcție, un nelipsit element de prim-plan dădea credibilitate planșei: o frunză imparipenat compusă, mare, cu vârfuri ascuțite și ușor răsucite. Acum știu, era o frunză de cenușer.
Editorial apărut în igloo 190 / iunie-iulie 2019
Vezi sumarul numărului
