La invitația noilor proprietari de a vizita inițial locul, Castanheira a fost impresionat de natură, de peisaj, de memoria spațiului și mai ales de felul în care oamenii folosiseră piatra de râu la construirea caselor – semn că de la ea trebuia pornit. Totul a început cu înlăturarea elementelor care se degradaseră iremediabil. Apoi Castanheira și arhitecții săi și-au luat timpul necesar pentru a observa și a înțelege spațiul și obiectele cu care lucrau: pământul, lumina, forma pietrelor, conturul volumelor și fiecare material în parte. Au consolidat tot ce s-a putut, fără a altera morfologia vechii case, au reintrodus structuri de lemn, încercând pe cât posibil să decupeze deschideri vitrate generoase, cu vedere spre râu. Cu excepția acoperișului, materialele folosite la reconstrucție au rămas aceleași. Identitatea locului s-a păstrat.

Intervențiile asupra celeilalte case – cea din deal, care aproape c-o atinge pe cea din vale – au fost similare, dar mai complexe, din cauza infiltrațiilor din ziduri. Relația dintre cele două case a trebuit, la rândul ei, înțeleasă de arhitecți: ele sunt corpuri distincte, cu acoperișuri separate și chiar cu statute legislative diferite, însă funcționează simbolic ca un întreg, prin poveste, volumetrie, materialitate și texturi. Arhitecții au reușit, de asemenea, să integreze discret toate funcționalitățile unei locuiri contemporane confortabile. Se poate spune, de fapt, că discreția definește acest proiect al lui Castanheira, vorbind nu despre imagine sau despre „spectacolul” arhitecturii, ci despre modestia și răbdarea arhitectului de a se lăsa condus de adevărul unui loc.