Sabina Suru și arta în cheia algoritmilor de învățare automată
INTERVIU: Manuela Zipiși FOTO: courtesy of Sabina Suru
Cui îi e frică de IA? De specia inteligenței artificiale atât de intim legată de progresul umanității și, în același timp, atât de diferit-stranie de umorile omenești. Formele de inteligență artificială ne aruncă într-o paradigmă a dualității, între uimire și cutremur. Avem, pe de-o parte, exemplele cultural-artistice (și nu numai) ale roboților prietenoși, care ne fac viața mai ușoară: spre exemplu, Klara, personajul lui Kazuo Ishiguro din romanul Klara și soarele, capabilă de sacrificiu de sine pentru a salva viața adolescentei al cărei companion este, sau sistemul de operare din filmul Her (regia Spike Jonze), de care Theodore se îndrăgostește. Există apoi gândul că roboții ne vor înlocui (deși automatizarea anumitor procese are deja propriul firesc de ani buni), iar din acest punct se nasc noi întrebări și spaime.
Artista multimedia Sabina Suru și-a luat anul trecut inima în dinți și, navigând printre așteptări și temeri legate de IA, a început să experimenteze cu algoritmii de învățare automată. Rezultatele s-au cristalizat de-a lungul anului în proiectul sugestiv intitulat The Somatist, the Entropist & the Skeptic și expus la Rezidența9 (București). Utilizarea acestui nou mediu de exprimare i-a oferit Sabinei remodelarea temerii de a pierde controlul în pregătirea și producția actului artistic, impulsionând-o să își dorească să nuanțeze în 2023 experimentarea cu IA în zona video și holografie argentică. Abia așteptăm să vedem unde o vor conduce pe Sabina următoarele experimente artistice, iar până atunci vă invităm să descoperiți cum crede artista că ar arăta o cină #DeGustBun pregătită de IA.
Cum ai început să experimentezi cu tool-urile de inteligență artificială și ce s-a întâmplat pe parcurs?
Deși am o feblețe pentru analogic, am o curiozitate extinsă pentru digital. Anul trecut, partenerul meu a lansat o provocare: în The Somatist, the Entropist & the Skeptic să aleg ceva cu care nu am mai lucrat. Așa am ajuns la algoritmi de învățare automată. Pentru antrenarea lor am folosit ca bază arhivele de imagine analogică și scanogramele adunate în Faulty Technology. Cel mai interesant a fost circuitul ideilor din echipă, iar observația centrală rezultată a fost că oamenii care consideră că nu au afinități artistice au cele mai creative idei.
Care este impactul cel mai mare pe care consideri că l-a avut până acum inteligența artificială asupra demersului tău creativ?
Fusesem obișnuită să am control: în atelier, în idei, în organizare. Lucrând cu algoritmi de învățare automată și cu o infrastructură participativă în care îmi propusesem să cedez publicului controlul creativ asupra lucrării finale, mi-am dat seama că strânsoarea frâielor se înmoaie mult înainte de ajunge la public. Și un lucru interesant (cu o simbolistică aparte): dacă antrenezi un algoritm în două iterații diferite cu aceeași arhivă de imagine, nu obții de două ori același rezultat.
Artiști care au avut „colaborări” de succes cu IA în ultima perioadă pe care îi urmărești/admiri?
Sunt atrasă de artiști care transformă acești algoritmi în instrumente care depășesc digitalul, care estompează granițe și creează experiențe complexe. Iată trei:
Christian Mio Loclair a făcut Narciss: cu un braț robotic, o cameră și o oglindă, Narciss se autodescrie în timp ce se uită la el însuși, folosind un algoritm image-to-text.
Alexander Reben este autorul AI Am I? în care a creat în spațiul fizic lucrări imaginate de un IA, devenind curatorul și manufacturierul, nu autorul per se al acestor lucrări.
Memo Akten explorează limitările IA (chiar dacă într-o estetică nu chiar pe gustul meu): în Learning to See, lucrează cu un IA care încearcă să descifreze lumea înconjurătoare prin ceea ce vede. Însă, asemeni oamenilor, IA poate decodifica ceea ce vede doar prin prisma a ceea ce știe deja, nu-i așa?
O temere pe care o aveai înainte de a experimenta cu IA și care s-a risipit/transformat pe parcurs?
Mă așteptam ca procesul de lucru să fie diferit, dar mi-a depășit vast așteptările! De exemplu, eu sunt ceea ce partenerul meu numește „artist procesual” – pornesc cu o percepție schematică a unei idei; testez materiale, tehnologii; apoi această derivă semi-controlată prinde cheag, iar conceptul și materializarea lui merg în paralel pană se cristalizează reciproc. În Entropist, nu am putut face asta – totul a trebuit gândit în avans, de la arhitecturi IA și arhive, la interfață și (multe) detalii. În esență, teama mea de a pierde controlul a primit toți stimulii posibili pentru a fi îmbrățișată și apoi disipată.
Ce ți-ar plăcea să nu lipsească din universul artei (fotografie etc.) peste 100 de ani?
Eu cred în mediumless, în abordarea fiecărui proiect nu din perspectiva unui mediu predilect, ci prin alegerea unor medii ca instrumente, în funcție de ce/cum/care transmite cel mai consistent mesajul/povestea. Chiar și așa, recunosc o feblețe pentru film.
Cum ar arăta o cină #DeGustBun pregătită de IA? (decor, muzică etc.)
Puterea unui algoritm de învățare automată stă în capacitatea lui de a agrega și sintetiza cantități enorme de informație astfel încât să răspundă cât mai eficient și complet unei întrebări punctuale. Așadar, această cină ar reflecta cu precizie personalitățile invitaților, dar prin detalii la care noi nu ne-am fi gândit.
Planuri, gânduri pentru 2023:
Primul plan a prins deja roți: am pornit, împreună cu Andrei Tudose, Marginal, ONG în care vom dezvolta mai departe direcția pe care am pornit-o în colaborarea cu Qolony – păstrăm focus-ul pe art & science/technology, dar îl împingem și înspre practici performative și film, respectiv implicarea activă a publicului și educație. În egală măsură, îmi propun să extind ce am început anul asta cu IA și, mai ales, video și holografie argentică.