Orașul înseamnă arhitectură – și viceversa, probabil. Sunteți un spirit citadin?

D. Ș.: Orașul mă atrage în primul rând pentru că este și-mi propune o stare, desigur și arhitectura, dar nu doar. De altfel îmi aleg cafeneaua/restaurantul nu după meniu, ci după ambianța, designul spațiului interior. Venind în București din Râșnovul natal, zidit în natură și întru natură, și istorie purtam în mine, era zidită în mine această realitate, purtam interior o zestre. Am terminat facultatea, m-am întors în Brașov-Râșnov, iar după câteva zile, poate săptămâni, credeam că s-a terminat lumea, oricum dorisem să rămân în București, dar atunci, în 1975, la terminarea facultății, nu am putut lua repartiție în București. M-am întors în câteva luni la București și iată-mă tot aici, unde îmi place, unde viața nu se ofilește (ce platitudine am scos!), de fapt doream să spun că Bucureștiul este un loc viu, însăși nestarea lui urbanistică îi dă această alură. Deci nu am pierdut zestrea, mi-am schimbat „îmbrăcămintea” și mă simt confortabil. Cam pentru așa ceva pledam și în răspunsul anterior. Pentru o îmbrăcăminte arhitecturală a timpului nostru așternută peste un oraș (în sensul de morfologie și volum) inegal, imperfect, liber constituit. Da, cred în arhitectura care salvează urbanismul, și nu invers (pentru București, și nu ca o altă ideologie globală). Nu cred în orașul lotizat uniform, cu case uniforme, egal depărtate între ele, cu oameni îmbrăcați în uniforme.

 

Literatura dvs. pare intim legată de spațiul orașului. Sunteți un spirit citadin?

 

M. V.: M-am născut într-un minunat mic oraş, Rădăuţi, şi acolo mi s-a format spiritul citadin. Micul meu oraş cu două gări, micul meu oraş cu ritmurile sale de viaţă, cu cele două cinematografe, cu parcurile sale şi cu personajele sale, micul meu oraş în care m-am născut a fost şi primul meu spaţiu de evadare lirică şi ficţională. Oraşul Rădăuţi îmi oferea spectacole simple, dar fascinante. Cum venea primăvara, şi pînă toamna tîrziu, ieşeam duminica împreună cu părinţii mei la promenadă. Locuitorii oraşului Rădăuţi aveau, în acei ani încă nepoluaţi de apariţia televizorului, obiceiul de a ieşi (îmbrăcaţi cît mai elegant cu putinţă) ca să se plimbe, să se uite unii la alţii, să se salute, să discute, să asculte fanfara cîntînd în parcul oraşului şi să-şi încheie deseori promenada cu o bere servită la Grădina de vară. Am avut oarecum norocul să mă nasc înainte ca acest ritual urban de socializare să se piardă în micile oraşe de provincie.
Tot în copilărie, şi tot în oraşul meu natal, am avut o revelaţie care m-a împins ulterior să scriu piese de teatru. Minunea se întîmpla cam o dată pe an, de obicei toamna cînd se redeschideau şcolile: la Rădăuţi venea CIRCUL şi perturba oraşul în cel mai benefic mod cu putinţă. În mica mea urbe îşi făceau brusc apariţia nişte fiinţe excentrice, nişte frumoşi nebuni sosind parcă de pe altă planetă. Oraşul era parcă invadat brusc de culori şi de muzică, de animale sălbatice şi de dresori curajoşi, de acrobaţi şi de jongleri, de călăreţi şi de înghiţitori de săbii… Imediat ce auzeam că a venit circul alergam împreună cu alţi copii să văd cum se instalează cortul gigantic, cum sunt hrănite şi îngrijite animalele, cum îşi duc viaţa artiştii în rulote. Circul însemna o infuzie de poezie în oraş, iar din locul unde se instala iradia timp de trei-patru zile un fel de energie specială. Parcă plecau de acolo nişte unde emoţionale în toate direcţiile şi toţi locuitorii oraşului primeau un fel de invitaţie nescrisă: „Uitaţi de viaţa voastră monotonă, timp de trei zile aveţi dreptul să visaţi cu ochii deschişi, veniţi să respiraţi un alt aer, să vă impregnaţi de alte arome, să auziţi alte sunete, să intraţi într-o lume fantastică…” Din tot ceea ce se întîmpla la circ şi în jurul lui, cel mai fascinat eram însă de clovni. Ei m-au stupefiat cu numerele lor mai mult decît trapeziştii şi voltijorii, decît călăreţii şi dansatorii pe sîrmă, decît leii şi dresorii lor.
Clovnii m-au cucerit imediat într-un mod visceral şi fără să ştiu prea bine, la acea oră, de ce. Poate pentru că lumea rîdea de plînsul lor. Intervenţiile clovnilor se petreceau după un ritual precis, ei îşi făceau intrarea între două numere de mare abilitate şi tensiune, amuzînd publicul prin încercările de a-i imita pe artiştii adevăraţi. Ratările lor aveau ceva comic şi tragic în acelaşi timp, iar feţele lor reprezentau atît masca plînsului, cît şi a rîsului. Clovnii mi-au dat atunci un fel de lecţie de viaţă, şi am încercat apoi timp de mulţi ani să o aprofundez căutînd noi şi noi contacte cu ei.
Pasiunea mea pentru clovni s-a sublimat în 1986 într-o piesă intitulată Angajare de clown. Este unul dintre textele mele cele mai importante, tradus în aproximativ cincisprezece limbi şi jucat în numeroase ţări.
Treptat mi-am forjat convingerea că artistul este de fapt un perturbator profesionist de banalitate, de normalitate, de comoditate, de pasivitate, de somnolenţă socială. Acesta mi se pare rolul artistului, acela de a spulbera dogmele, ideile preconcepute, reflexele condiţionate în materie de judecăţi de valoare. Nu doar fascinaţia mea pentru clovni şi apoi pentru actori şi pentru artişti în general m-a condus însă la această concluzie, ci şi faptul că la un moment dat eu însumi mi-am dat seama că doream să devin scriitor şi am adoptat cuvîntul ca material de lucru. Aspiraţia mea a fost aceea de a intra în familia perturbatorilor, a creatorilor lunatici, a saltimbancilor provocatori, a poeţilor revoltaţi.

 

„Era cald.
Mă gândeam la
ale mele
și la textul de față.”

 

Cum, când știți că ați pus mâna pe o idee cu adevărat mare? (E vorba, oare, de acele idei care se transformă în obsesii?)

 

D. Ș.: Încetul cu încetul, sunt ardelean prin naștere și școlire. Ideea crește odată cu înaintarea în proiect, nu aștept ca ideea, inspirația să vină așteptând-o, o provoc, dar clar simt la momentul impasului, mai ales spre final, un ajutor ca o limpezire, de undeva de SUS, construiesc ideea de jos în sus, iar în final josul se întâlnește cu susul…

 

M. V.: Pentru mine o „idee mare” este o idee de piesă sau de roman. Mai precis, am uneori revelaţia că o anumită situaţie dramatică poate genera o piesă interesantă. Personal cred că mi-am format o busolă interioară în legătură cu ideile şi în legătură cu valoarea. Cînd sunt traversat de o idee, busola îmi dă de ştire. Şi tot aşa, busola vibrează cînd piesa este bine scrisă. Dacă busola nu îmi dă nici un semnal, prefer să rescriu sau să las textul respectiv să se odihnească şi să-l reiau după o vreme.
Acestea fiind zise, „ideile mari” nu cad din cer, ele ies mai degrabă din pămînt atunci cînd eşti atent la ceea ce se întîmplă în jurul tău. Mi-am scris unele piese pornind de la fapte diverse care m-au uluit. Iar ideile nu se transformă automat în piese sau în nuvele sau în romane bune, mai trebuie să intervină factorul numit muncă. Dar mai bine vă dau un exemplu despre cum se poate naşte o „idee mare” cînd eşti scriitor. Prin 1984 eram navetist între Bucureşti şi un sat din Bărăgan unde predam istoria şi geografia la o şcoală generală. O parte din traseu îl făceam pe bicicletă şi treceam mereu pe lîngă o fîntînă secată şi părăsită. Şi într-o zi am auzit un cîine lătrînd din fîntînă… În aceeași seară am scris piesa Buzunarul cu pîine care s-a jucat mult şi în România, şi în alte ţări. Cu ea am debutat de fapt şi la Paris, la teatrul Guichet Montparnasse. Piesa are două personaje, Omul cu baston şi Omul cu pălărie – ei discută la nesfîrşit în jurul unei fîntîni din interiorul căreia latră un cîine. Discuţiile sunt subtile şi sofisticate, un singur lucru nu reuşesc însă cei doi, să găsească o metodă pentru a salva cîinele. Cei doi se mulţumesc doar să-i arunce din cînd în cînd bucăţi de pîine, iar apoi, dintr-un elan de solidaritate împins la „extrem” decid chiar să rămînă peste noapte lîngă fîntînă, alături de cîine. În finalul piesei, în timp ce personajele dorm alături de fîntînă, peste ele cad nişte bucăţi de pîine.
N-aş spune că „ideile mari” se află pe toate drumurile, dar cine este atent le poate descoperi în imediata sa proximitate.

 

Suferiți de „sindromul de panică” în fața foii albe?

 

D. Ș.: Nu.

 

M. V.: Nu mi-am permis niciodată luxul de a fi angoasat în faţa foii albe, nu am avut timp pentru aşa ceva.

 

Ce pot construi împreună un arhitect și un scriitor?

 

D. Ș.: Și acum, dar mai ales în viitor, arhitectura va începe din cuvânt, din poveste. În viitor vom povesti inteligenței artificiale mai mult decât vom desena arhitectura. Noi, arhitecții, mult mai poeți decât astăzi (obligați de competiție), vom veni în poveste cu sensibilitatea, conștiința, ființarea. Și, cred, în special misterul. Iraționalul. Mașina, computerul, va veni cu viteza de procesare și puterea rațională de sinteză și de (re)prezentare. Astăzi există deja arhitectul de sistem, mai pe scurt în lumea aceea – arhitect. Mâine s-ar putea să fie nevoie de scriitorul de arhitectură, mai pe scurt, scriitor.

 

M. V.: Cred că ar putea construi în primul rînd o complicitate culturală benefică pentru amîndoi. Dacă arhitectul s-ar hrăni cu neliniştile şi îndoielile scriitorului, ar avea cu siguranţă de cîştigat. Scriitorul, la rîndul său, şi-ar putea lărgi aria de nelinişti creatoare dacă ar fi invitat, ca observator, din cînd în cînd, în culisele muncii de arhitect.
Iar atunci cînd se pun în dezbatere mari proiecte edilitare ar fi bine ca la discuţiile preliminare să fie invitaţi (pe lîngă finanţatori şi oameni politici) şi artişti, sociologi, psihologi, istorici, filosofi… Am fost uluit, în urmă cu vreo zece ani, într-un oraş din Franţa, cînd am văzut că într-un cabinet de arhitectură lucrau şi doi… filosofi. L-am întrebat apoi pe arhitectul care crease acel cabinet (unde lucrau vreo 30 de arhitecţi) de ce avea nevoie şi de punctul de vedere al filosofilor. Şi mi-a explicat foarte convingător de ce: pentru a se putea proiecta mai bine în viitor şi în dinamica societăţii.

 

Ce-ați fi fost dacă nu v-ați fi făcut arhitect / scriitor?

 

D. Ș.: Nu știu, pentru că atunci când a fost să mă fac ceva, m-am făcut arhitect și îmi place, adică m-am complăcut.

 

M. V.: „Întrebarea este prost pusă, necesită un răspuns.” Pun în ghilimele această frază pentru că îi aparţine lui Nichita Stănescu, poetul care m-a fascinat cel mai mult în cursul acestei vieţi. Cîndva i-am pus o întrebare stîngace, şi el mi-a răspuns cu această frază care continuă să mă tulbure.

 

Sunteți un spirit modern? Dar contemporan?

 

D. Ș.: Modern trăind contemporan.

 

M. V.: Nu are nici o importanţă ce cred eu despre mine ca înşurubare în timp, să lăsăm lucrurile să curgă. Dacă voi rămîne efectiv în istoria literaturii române cu cîteva dintre paginile mele, se vor găsi comentatori avizaţi care să mă situeze în spaţiu şi timp. Constat însă, la această vîrstă, că modernitatea trece repede şi că nu poţi fi contemporan decît cu tine însuţi.

 

Între oameni sau în solitudine?

 

D. Ș.: 50%-50%. Adică în echilibru instabil. Când lichid, când gaz.

 

M. V.: Fifty-Fifty.

 

Un neajuns, o neputință a arhitecturii / a literaturii (în fața cui?).

 

D. Ș.: Că nu poate să cânte.

 

M. V.: În faţa războaielor. Marea înfrîngere a culturii este că nu a reuşit să frîneze violenţa pe planetă. Marele paradox al culturii este că nu duce în mod automat la civilizaţie. Şi numesc civilizaţie acel stadiu al umanităţii cînd violenţa şi războiul nu mai sunt „metode” de rezolvare a litigiilor dintre oameni, comunităţi şi state.

 

Dacă ar fi să alegeți un singur proiect care vă definește cel mai bine, care ar fi acela?

 

D. Ș.: Cel ce va să vină.

 

M. V.: Am scris o piesă pentru copii, se numeşte Omul de zăpadă care voia să întîlnească soarele. Cred că este o piesă frumoasă, am simţit acest lucru în ochii multor copii. Poate că din tot ce am scris, acesta este textul cel mai frumos şi mai adînc. În orice caz, sunt aproape sigur că el va „rămîne” după trecerea mea prin univers. Nu este aceasta şi definiţia fiinţei umane? Un om de zăpadă care vrea numaidecît să întîlnească soarele pentru a înţelege sensul vieţii.

 

V-aș putea întreba dacă și vouă /
iarba vi se pare verde /
cerul vi se pare albastru.”

 

O întrebare pentru celălalt invitat.

 

D. Ș.: Vă rog dați-mi o poveste și voi încerca s-o traduc în arhitectură.

 

M. V.: Ce roman v-a marcat cel mai mult între 16 şi 20 de ani?

 

Sunteți poet printre arhitecți? Un visător? De unde afinitatea pentru această dimensiune poetică, filosofică, „non-carteziană” a arhitecturii?

 

D. Ș.: De când am descoperit că rațiunea pură trădează ființa. În timpul facultății, pentru că nu știam mai nimic despre arhitectură, lucram fără să gândesc-la-arhitectură, îmi făceam temele după indicațiile profesorilor. Proiectul de diplomă a fost prima încercare de sinteză între ce m-au învățat în școala noastră și ce văzusem că fac alții prin occident. În anii de după facultate, în special în anii 1980, post-modernismul triumfa, multă teorie și multă propagandă. Luat de val mă luptam să înțeleg. Inventasem chiar o formulă matematică de situare în proiectul post-modern, abia după ce am scăpat de complexul sincronismului teoretic și pe undeva și practic am trecut de la lucru pe pilot automat la pilotat personal. În timp ce scriam mi-am amintit de o astfel de situare a creației pe care sculptorul Gorduz și pictorul Sorin Dumitrescu o făceau, la unison (caut cartea în bibliotecă: albumul Gorduz, de la idee la arătare): „sculpturile se fac cu gândul, nu cu mintea… trebuie dobândită deprinderea de a deosebi gândirea de minte… gândul se descoperă și descoperă, în vreme ce mintea inventează idei… mintea cercetează, investighează, caută… gândul te caută…”
În fapt, devierea spre prioritatea rațiunii în artă s-a făcut foarte aproape de origini, când romanii au măsurat templele intuiției grecești și au inventat canonul.

 

Sunteți dramaturg, prozator, poet. (În ce ordine, în ce măsură fiecare?) Publicul vă știe mai ales ca dramaturg, însă noi credem că sunteți, înainte de toate și în mod continuu, poet. De unde această structură, această fibră? (Să fie aici și amprenta studiilor de filosofie de la București? Poezia și filosofia sunt, de fapt, domenii atât de precise!)

 

M. V.: Am avut norocul întîlnirii cu POEZIA. Puteam să trec pe lîngă ea, puteam să nu-i simt misterul şi savoarea. Dar lucrurile s-au derulat altfel, POEZIA m-a învăluit, m-a impregnat, m-a educat în felul ei, mi-a oferit instrumente instinctive şi emoţionale de înţelegere a lumii, m-a acompaniat toată viaţa, mi-a conferit sens existenţial. POEZIA a fost marea mea dragoste mistică, spaţiu de joc cu cuvintele, dar şi de libertate interioară, limbaj de explorare a misterelor umane şi cosmice. Un spiriduş care m-a ghidat. M-am simţit deci acompaniat, din momentul cînd am avut impresia că am de spus ceva prin POEZIE, de nişte energii invizibile, dar mereu prezente. Dintr-o lume unde noi, oamenii, nu avem acces mi s-au trimis mereu semne, semnale, unde, şoapte, vibraţii, chiar subtile mesaje tactile. M-am îndreptat, după liceu, spre studii de filosofie crezînd că mi-ar putea revela lucruri mai adînci decît poezia. Dar nu a fost cazul.