Un dialog inedit cu Carlos Castanheira: despre Saya Park și lucrul alături de Álvaro Siza
INTERVIU: Viorica Buică FOTO: Fernando Guerra, Jong Oh Kim
În mijlocul pădurilor dese din provincia Gyeongsang din Coreea de Sud, Álvaro Siza și Carlos Castanheira au creat un complex minimalist, un gest arhitectural hotărât și dramatic prin care vizitatorii sunt îndemnați să reflecteze la relația noastră cu natura și la traseul existențial uman. Arhitectul Carlos Castanheira ne dezvăluie povestea acestui proiect special în dialogul ce urmează.
Ai început să lucrezi cu Álvaro Siza de când erai încă student și, în timp, relația voastră profesională a evoluat constant, implicând expoziții, publicații, numeroase competiții locale și internaționale. Ce a adus nou colaborarea pentru proiectele realizate în ultima decadă în Asia?
După revoluția din ’74, situația socială din Portugalia a fost destul de confuză, dar în același timp s-a creat și multă energie, dorință de acțiune. Când am ajuns eu la școala de arhitectură, Siza, care era profesor acolo, deja călătorise în afara țării, susținuse prezentări în alte orașe și universități, își crease anumite contacte. Încă student, l-am ajutat cu o serie de prezentări pentru o competiție în Berlin. Apoi au urmat altele, pe unele le-a câștigat, a și construit în oraș. Pentru că la momentul respectiv nu erau așa de mulți arhitecți în Portugalia, era nevoit să lucreze cu studenți și așa am ajuns să colaborăm mai intens.
Când am terminat studiile, m-am decis însă să merg în Olanda, unde am avut șansa de a contribui la realizarea uneia dintre primele expoziții dedicate lui Siza. Impresionat de lucrările expuse, un politician local l-a invitat să construiască mai multe clădiri și astfel am ajuns să lucrăm împreună și în Olanda – o colaborare care a mers foarte bine, și din punct de vedere financiar, dar am și învățat foarte mult de la birourile olandeze.
După incendiul devastator din Lisabona din ’88, Siza m-a chemat să mă alătur echipei lui și practic am pornit biroul de arhitectură într-o formulă mai stabilă, eram deja 30 de oameni, ne-am găsit un sediu spațios. Eu am cumpărat primul computer care avea camera lui specială, azi nici nu ne mai putem imagina!
Acea perioadă a fost extrem de activă pentru Siza, i s-au decernat numeroase premii internaționale care au culminat cu Pritzker-ul. Primeam foarte multe propuneri de proiecte, unele interesante, altele mai puțin. Deși eram foarte mulțumit de lucrul în echipa lui, îmi doream totuși să îmi pot realiza și proiectele proprii, am avut această ambiție, așa că în ’94 mi-am fondat propriul birou de arhitectură. Prin conexiunile pe care le-am făcut de-a lungul anilor, la un moment dat a venit o propunere din Coreea de Sud, care s-a concretizat, apoi a urmat încă una și astfel m-am decis să vizitez locurile, prima experiență în Asia. La scurt timp, am reluat colaborarea cu Siza pe proiecte de arhitectură, dar într-o nouă formulă: de data aceasta, el a venit la noi la birou și am lucrat împreună aici. Încă vine aici! A preferat să-și păstreze biroul propriu foarte mic, continuând să colaboreze cu alți arhitecți.
De la proiectele din Coreea am ajuns să lucrăm în Japonia, apoi în Taiwan, de acolo în China. Eu am mers și m-am întâlnit cu clienții în prima fază, am vizitat și analizat siturile, totul s-a întâmplat foarte repede, destul de intens. La început, Siza mergea cam de două ori pe an împreună cu mine să viziteze șantierele, după un timp a devenit dificil, călătoria e obositoare; însă mulți clienți au venit și în Porto să discutăm când a fost nevoie. A fost interesant să lucrăm la niște proiecte de mari dimensiuni, muzee, centre culturale, care în Europa sunt mai greu de realizat în prezent.
Proiectul pentru pavilionul central din Saya Park se bazează pe o propunere mai veche concepută de Álvaro Siza pentru anul în care Madrid a fost Capitală Culturală Europeană. Cum s-a schimbat proiectul în noul context, care a fost influența mediului natural din Coreea de Sud?
Alături de Siza, am avut privilegiul de a învăța continuu. Este interesant că la început el a avut această credință puternică, despre care a tot vorbit, că ideea pentru un proiect este pe sit, trebuie să mergi acolo, să-l înțelegi foarte bine și apoi lucrurile se vor lega natural. Rareori am creat pur conceptual.
La un moment dat am lucrat împreună pentru un muzeu al armatei în Madrid, proiectul a câștigat concursul, însă, din diverse motive, nu a fost construit. Când Madrid a fost ales drept Capitală Culturală Europeană, în 1992, Siza a fost invitat să facă o propunere pentru această ocazie, era și o perioadă în care se dezbătea aprins unde să fie expusă Guernica lui Picasso. Pe situl unde ar fi trebuit să fie muzeul armatei, el a imaginat un pavilion-concept, de mari dimensiuni, care să aibă într-un capăt Femeia însărcinată a lui Picasso, simbolizând viața, și în celălalt capăt Guernica – moartea care vine din război, o realitate pe care o vedem și astăzi în lume, din păcate. A fost o provocare, o idee pe care am inclus-o în mai multe expoziții. Guernica a fost până la urmă amplasată în Reina Sofia.
Două decade mai târziu, directorul Saya Park din Coreea de Sud m-a contactat cu dorința de a construi acest pavilion pe situl lor. La început, Siza nu a fost deloc încântat, însă după ce am analizat mai mult locul (foarte pitoresc) și am convenit să reducem semnificativ scara proiectului, am lucrat mai departe să integrăm construcția în peisaj. Am ales să amplasăm pavilionul pe un mic deal, să fie parțial suspendat. Clienții și-au dorit un spațiu deschis, a fost prima dată când am făcut un proiect fără uși și ferestre. Și pentru că iarna este foarte frig și ninge mult, întregul complex nu se vizitează decât primăvara, vara și toamna. Păstrând simbolismul dialogului viață-moarte, pavilionul din Saya Park conține două sculpturi minimaliste realizate chiar de Álvaro Siza.
Nu a fost un proiect ușor, inaugurarea a tot fost amânată, întregul Saya Park nu a fost deschis pentru vizitatori până de curând. Acum știu că s-a deschis și am în plan să merg și eu în vizită curând, practic să văd proiectul complet finalizat. Procesul de regândire a pavilionului inițial a fost foarte interesant, o provocare ce ne-a arătat că un concept bun poate fi inserat în medii diferite.
În complexul acesta special, înconjurat de păduri, mai există câteva intervenții, de dimensiuni mai reduse – un turn panoramic, o capelă. Cum se conectează acestea cu pavilionul de artă și cum funcționează împreună?
Turnul de observație are o poveste aparte. Situl este într-o pădure de pini, deasă, cu copaci cam de aceeași vârstă și înălțime. Am înțeles că în acea zonă a avut loc ultima bătălie importantă între Coreea de Sud și Coreea de Nord, iar agresiunile au distrus mare parte din ce era în jur; însă, cum se întâmplă mereu, natură a recâștigat locul. Era totuși dificil de înțeles contextul de la sol, nu vezi mai nimic în depărtare, așa că au construit un turn temporar, din tuburi metalice, ca vizitatorii să poată avea o perspectivă asupra peisajului impresionant.
În pavilionul pe care l-am conceput există un balcon de unde se văd foarte bine împrejurimile, dar este singurul punct cu vizibilitate. Clienții ne-au cerut și un turn de observație și, pentru că în fața pavilionului se află un deal mai mic, s-au gândit că acolo ar fi locul potrivit. Am făcut mai multe machete, le-am arătat că nu ar fi cea mai bună alegere, și într-un final am optat pentru altă amplasare, parte dintr-un traseu sugerat turiștilor pentru a explora parcul. Este tot o clădire deschisă, fără uși, ca o prelungire firească a potecii turistice de vizitare.
Capela a fost o cerere mai surprinzătoare. Soția proprietarului este de religie catolică și și-a dorit să-i ofere acest spațiu de reculegere, într-o cheie sacră, aproape de locul unde parte din familie este îngropată. Elementele de design din lemn, ușa, crucea din interior, au fost realizate de artizani în Portugalia și trimise acolo.
Ai un detaliu, un cadru preferat din proiect?
Pentru mine cel mai interesant cred că este parcursul, traseul vizitatorilor. Există câteva opțiuni în „calea” de vizitare, poți să o iei la dreapta sau la stânga la un moment dat, dar nu sunt prea multe, vizitatorul este ghidat și expus la anumite perspective, controlate. Asta se întâmplă în multe dintre proiectele lui Siza, el îți arată ceea ce trebuie să vezi. Și cu toate astea, clădirile nu sunt statice, au o viață a lor.
Traversarea pavilionului și contemplarea celor două sculpturi devin și o călătorie interioară. Chiar și punctul în care construcția se deschide către peisaj și te lasă să simți scara și puterea naturii împinge tot către o reflecție asupra condiției umane.
Da, ne place să fim în natură, să fim absorbiți, dar poate deveni și o sursă de anxietate, poate fi copleșitoare. Adeseori, punând-o într-un cadru, o vedem mai bine. Înăuntrul pavilionului există mici decupaje prin care ai acces la exterior într-un mod controlat. Și lumina este controlată, pătrunde direct doar în anumite zone și asta creează un joc fascinant de forme și umbre.
Ne poți dezvălui din planurile pentru proiecte viitoare?
Pentru mine este o perioadă specială pentru că în curând mă voi retrage parțial din munca de birou, îi voi lăsa pe colegii mei mai tineri să preia mare parte din proiecte. Însă am în plan o nouă călătorie în Asia, în special pentru a vedea o serie de proiecte finalizate, inclusiv Saya Park. Cred că e foarte important să-ți vizitezi proiectele de arhitectură după ce sunt date în folosință, este și un util exercițiu critic, de învățare, vei fi mai pregătit pentru următoarea provocare.
