Un arhitect și un regizor intră într-o revistă
Interviu de: Anda Zota și Iuliana Dumitru
Constant preocupați de lărgirea orizontului și convinși că arhitectura pătrunde în toate sferele vieții, ne propunem să privim lumea din neașteptate puncte de intersecție, de graniță. Așa a apărut rubrica ÎN DIALOG: un peisaj de gânduri, mărturisiri, proiecte, perspective, o conversație indirectă între un arhitect și un celălalt, aparținând altor domenii. Interviurile nu se vor derula pur și simplu „în oglindă”, ci ca un continuum de reflecții ce se întâlnesc sau se disociază, pentru a pune într-o nouă lumină teme, întrebări, curiozități pe care le putem cu toții împărtăși.
Deschidem rubrica cu arhitectul Bruno Andreșoiu și regizorul Tudor Giurgiu – ce invitați puteau fi mai potriviți pentru acest număr despre arhitectură și film? Pe cei doi îi leagă nu doar o veche prietenie, ci și proiecte comune. Dacă cea mai recentă apariție editorială a lui Bruno vă e deja cunoscută (dacă ați apucat să și răsfoiți numărul ăsta), atunci despre Tudor aflați că are un film nou, Libertate, intens și emoționant, pe care vi-l recomandăm!
Ți-ai dorit dintotdeauna să devii regizor? Câteva momente-cheie din parcursul tău profesional.
TUDOR: Nu mi-am dorit dintotdeauna să fiu regizor, ba dimpotrivă, până la 16-17 ani nici nu mă gândeam la asta. Noroc că a venit Revoluția din ’89 și m-am putut reorienta de la Facultatea de Medicină, pentru care mă pregăteam, la zona de film, care îmi făcea cu ochiul. Era o pasiune veche.
Un moment-cheie pentru mine a fost întâlnirea cu Lucian Pintilie, al cărui asistent am fost și de la care am învățat multe. Apoi experiența ca director de creație la Atomic TV și intrarea în lumea clipurilor și a reclamelor – o provocare și o perioadă extraordinară, plină de nebunii. Și apoi, sigur, înființarea TIFF-ului, care, chiar dacă nu are o legătură directă cu munca de regizor, mi-a deschis multe uși.
Ți-ai dorit dintotdeauna să devii arhitect? Câteva momente-cheie din parcursul tău profesional.
BRUNO: Făcând recent istoria traseului care m-a adus aici, mi-am amintit că prima profesie pe care m-am gândit s-o urmez a fost arheologia (în paralel cu cofetăria). Sigur că aveam doar vreo 8 ani pe atunci și nu știam cât ficat îți trebuie pentru meseria respectivă. Deci nu cred că se pune. Despre arhitectură am știut destul de devreme, de prin școala generală aș zice, dar nu datorită vreunei predestinări tainic semnalate, ci pentru că mă pricepeam la desen (era important pe vremea aia) și taică-miu avea un prieten foarte bun, un tip excepțional, care era arhitect. În plus, profesia avea încă o aură de prestigiu și exclusivitate care îi sporea atractivitatea, chiar și pentru cei care nu-i cunoșteau metabolismele intime. Pentru a răspunde însă exact, aș zice că nu știu cât mi-am dorit, ci mai degrabă m-am mișcat de relativ devreme în orizontul certitudinii în legătură cu arhitectura, evitând adică (mai nou) obișnuitele căutări, dileme, ezitări. Primul dintre aceste momente-cheie a fost integrarea, încă de la începutul anului I de facultate, într-o gașcă de studenți, majoritatea din ani mai mari, care mi-a fasonat decisiv privirea asupra profesiei și raportul meu cu arhitectura. Apoi a fost fără îndoială succesiunea de pași care a dus la înființarea revistei igloo și care a început cu niște texte într-o revistă de arhitectură – cu viață foarte scurtă – a unor prieteni, apoi cu o emisiune TV de arhitectură, care a durat ceva mai mult de un an, cred, timp în care s-a produs și ideea unei reviste proprii de arhitectură. Finalul acestui traseu, adică editarea primului număr al revistei igloo, m-a plasat probabil pe o direcție pe care încă mă găsesc.
Ce e pentru tine regia de film?
TUDOR: Regia de film înseamnă multă bătaie de cap. Mult timp petrecut cu tine însuți. Exersarea unor abilități de psiholog în lucrul cu masele, abilități pe care fie le ai, fie nu le ai, dar care definesc cumva munca regizorului. Și, evident, sau poate nu în ultimul rând, dorința de a spune povești, povești care te preocupă, pe care le ai în cap și pe care nu poți să le uiți. Asta cred că încercăm noi, cei care facem film.
Ce e pentru tine arhitectura?
BRUNO: Pentru a nu intra în definiții și interpretări complexe, aș spune că pentru mine, mereu, arhitectura a fost un continent de explorat, apoi, de la o vreme, a reprezentat atât un mediu de exprimare, cât și principalul instrument(ar) la care am acces pentru a încerca să fac lumea ceva mai puțin proastă decât am găsit-o. Cum se face. De ceva timp însă, ea devine tot mai mult și un teritoriu de masive interogații, în special în legătură cu validitatea temeiurilor sale actuale, dar și cu consecințele prezenței sale în lume.
Cum te uiți ca regizor la filme?
TUDOR: Ca regizor mă uit la filme în moduri foarte diferite. Întâi de toate încerc să fiu un spectator și atent, și relaxat pe cât se poate. De aceea îmi place să văd mult divertisment și entertainment, pentru că nu mă obligă să-mi pun mari probleme despre cum au fost făcute filmele. Sigur, când văd un film de Nolan sau Jacques Audiard sau alți mari maeștri, stau și mă uit și mă crucesc și-mi dau seama că n-o să am niciodată la dispoziție fie bugetele, arsenalul tehnic sau inventivitatea regizorală pe care o au ei.
Cum te uiți ca arhitect la spațiul construit?
BRUNO: Cu deformările inerente profesiei, bănuiesc. Adică probabil mai analitic decât ceilalți, non-arhitecții, căutând mereu să înțeleg cum și de ce. Pentru mine, aprecierea unei alcătuiri spațiale trebuie neapărat să treacă printr-un proces mental de interpretare, de descompunere și recompunere, înainte de a primi vreo etichetă. Mă gândesc însă tot mai des că privirea asta – pe care grecii o numeau scopeo, adică o privire scrutătoare, cu țintă, cu scop –, oricât de utilă, poate deveni uneori defavorabilă. Cândva, capacitatea mea de a lăsa imaginile să îmi vorbească era mai onestă, procesele vederii fiind mai puțin procesate și sentimentele rezultate mai profunde. Nefăcând, mental, succesivele traduceri și interpretări din imagini în cuvinte și concepte predefinite, mă puteam entuziasma mult mai ușor, iar agresiunile treceau mai rapid pe lângă mine. Îmi amintesc încă senzația puternică de bucurie a descoperirii vreunei clădiri necunoscute, din vremea în care traseul conceptual nu devenise obligatoriu și analiza nu interfera cu emoțiile. Între timp, prin nume de stil, paternitate arhitecturală sau context cultural, descoperirile sunt parcate în registrul profesional, intelectual, cu prețul (adesea) al pierderii capacității lor de a se adresa registrelor mai profunde. Mă gândesc uneori că am ajuns să mă uit la spațiul construit așa cum se uită la pădure un tâmplar, și nu un poet.
[…]
O primă amintire legată de lumea filmului, de cinema.
TUDOR: Țin minte că eram mic, undeva între 8 și 10 ani, și mă duceau ai mei la film la Cluj, la Cinema Republica (acum se cheamă Florin Piersic), unde am văzut o imagine care apoi s-a repetat toată copilăria: acele cozi enorme în fața intrării la cinema, cum doar la TIFF le mai vezi, când se proiecta Pe aripile vântului, filmul clasic cu Vivien Leigh și Clark Gable. O dată cred că am stat la coadă a doua oară, l-am revăzut. Avea mama o legitimație de protocol cu care am putut să intru și am cumpărat biletele mai din față. Dar sentimentul acela de a fi mic într-o sală plină ochi și de a urmări o poveste clasică, un film din anii ’40, pe care să-l vezi pe un ecran mare, colorizat cu tenta acelor culori pale ale vremii… Asta a fost o senzație unică și poate de asta am iubit și am început să iubesc de-atunci cinematograful.
BRUNO: O amintire întrucâtva aurorală care îmi vine în minte acum e legată mai puțin de lumea filmului, a cinemaului și mai degrabă de acțiunile și spațiul real din jurul acestuia. Concret, de cinematograful în aer liber din parcul central al Constanței, activ doar pe timp de vară, firește. Cum pe vremea aia filmele mai noi puteau fi văzute doar la cinema (cred că era înainte de epoca videotecilor), atractivitatea locului era de înțeles. Ce făcea respectivul cinema însă și mai atractiv era incapacitatea personalului de a-i asigura deplina securitate. Fiind practic o cutie deschisă, înconjurată de ziduri nu excesiv de înalte și cu multiple porți de intrare/evacuare, penetrarea instituției era o chestiune de curaj și ceva îndemânare atletică. Ceea ce noi reușeam cu pricepere și aplomb. Odată intrați, nu rămânea decât să evităm privirile plasatoarelor (da, exista așa ceva) și să găsim locuri care să rămână neocupate până la începerea filmului. Nu de puține ori ni s-a întâmplat să fim dibuiți și scoși afară cu amenințări diverse, dar au existat și reușite. Și, credeți-mă, altfel privești un film de aventuri (că doar nu ne riscam onoarea pentru altceva) cu nivelul de adrenalină ridicat de propria aventură a înșelării autorității.
Un profesor/un mentor/o figură care te-a marcat în profesie.
TUDOR: O figură care m-a marcat a fost regizorul Mircea Veroiu. Cu toate că nu l-am ascultat când îmi spunea să mă car odată din țară că n-o să apuc să fac filme și e păcat să-mi irosesc talentul aici.
BRUNO: Cel la care m-aș gândi în primul rând e fără îndoială Dorin Ștefan. Figură categoric aparte în peisajul academic din vremea studenției mele, el e cel care a știut să ne transmită pasiunea și curiozitatea în moduri extrem de firești și totodată subtile. Și cel care anima, cumva, direct sau mai puțin direct, gașca de care vorbeam mai sus.
Un proiect care te definește cel mai bine, în care te regăsești cel mai mult.
TUDOR: Aș fi zis că proiectul de care sunt cel mai legat acum e Libertate, ultimul meu film. Dar întotdeauna gândul e de fapt la următorul și întotdeauna îți imaginezi că acela te va reprezenta cel mai bine.
BRUNO: Proiectele sunt în general etape de parcurs și definesc mereu un eu trecut. Așa că de regăsit mă regăsesc în diverse ipostaze, în diverse proiecte. Spre exemplu, în pensiunea pe care am proiectat-o la Sf. Gheorghe, mă regăsesc cu preocupările de acum niște ani, când încercam să găsesc un ton adecvat proiectării în zone rurale cu oarece caracter. Delta fiind una dintre aceste zone, pe care am și cercetat-o patrimonial, am imaginat scenarii arhitecturale care să salveze caracterul localităților fără a elimina șansa unei arhitecturi contemporane.
Crama Rasova este un alt proiect în care aș zice că mă regăsesc, dar cu alte preocupări, din alt timp. Aici am încercat o arhitectură explicit actuală, dar una de răspuns la locul concret, tema specifică și, întrucâtva, spiritul zonei. Amplasată pe niște terase cândva viticole, pe o faleză înaltă a Dunării de lângă Cernavodă, clădirea a trebuit să se adapteze terenului particular, vălurit. Am vrut să o facem însă într-un mod cât mai puțin explicit, cât mai puțin rațional și rigid, căutând o manieră cât mai „vernaculară” de luare în posesie a teritoriului. Aroganța dimensională a spațiilor cerute de temă a fost spartă în volume distincte, îmbinate la unghiuri aleatorii, cu retrageri și rezalituri cât mai puțin predictibile. Materialele au căutat să compună, prin alăturare și prelucrare, metafore spațiale dobrogene, naturale și arhitecturale deopotrivă, de care eram preocupat pe atunci și de care sunt în continuare atașat.
O temă, un gând care te-au urmărit în ultima vreme.
TUDOR: Gândul că de fapt nu învățăm nimic din trecut și din lecțiile trecutului și că repetăm în cicluri aceleași greșeli.
BRUNO: Din formulare înțeleg că trebuie numai să le enunț, nu să le și discut, așa că mă voi mărgini să zic că în ultima vreme mă preocupă mai ales poziționarea etică a arhitecturii în raporturile ei extraprofesionale cu lumea concretă.
Cine ești când nu ești regizor / arhitect?
TUDOR: Când nu sunt regizor, sunt producător, organizator, manager, îi bat pe alții la cap de cum trebuie să facă lucruri, îi pisez, îi toc. Și mai sunt și părinte, evident.
BRUNO: Păi, depinde. Arhitect, d-ăla care face proiecte, nu sunt chiar atât de mult timp, dacă stau să socotesc atent timpul diurn. De exemplu, acum când scriu, răspunzând la întrebările astea, ce sunt oare? Eu cred că a fi arhitect devine de la un moment dat un soi de forma mentis, cu bune și rele, de care e complicat să te debarasezi prin închiderea computerului sau părăsirea biroului. Așa că probabil un pic arhitect rămân și când nu mă ocup explicit cu proiectarea de arhitectură și devin editor, uneori scriitor sau fotograf, sau, destul de frecvent, organizator pentru buna funcționare a lucrurilor. Poate chiar și când mă transform în, spre exemplu, pater familias, adică încerc să mă ocup cu păstorirea (niciodată suficient de bună) a celor două fete de 14 ani și de restul menajeriei. Atunci devin șofer pentru nevoile școlare sau sportive, sparring partner la tenis, spectator și încurajator la cursuri și concursuri de echitație, partener de dialog, bucătar de ocazie și ajutor, tot de ocazie, la teme în franceză. În rest caut să rămân prietenul prietenilor mei, pe care nu-i mai întâlnesc pe cât de des mi-aș dori, să fac un pic de sport, tot nu la fel de des pe cât mi-aș dori, și să citesc cărțile pe care nu mai apuc să le citesc.
[…]
O întâmplare amuzantă de pe platoul de filmare.
TUDOR: La precedentul film pe care l-am realizat în Spania am insistat ca locul în care filmam să fie un parking de mașini de mâna a doua, la periferia orașului Cordoba. Și am insistat să rămână exact așa cum era toată suprafața din parking, dar scenografa și echipa de decor au dorit să se remarce. Și au curățat tot spațiul pe care cumva mi-l doream așa, murdar, cu resturi, cu tot felul de lucruri, cum arată un parking de mașini uzate. L-au curățat pentru ca a doua zi să vină și să facă frumos, să așeze ei deșeurile, gunoaiele și așa mai departe. Au smuls inclusiv niște smocuri de iarbă care creșteau natural și, cum nu mai era nici urmă de vegetație, a trebuit să replantăm tot felul de ierburi și de plante sălbatice, aduse de pe câmp în interiorul parking-ului.
O întâmplare amuzantă de pe șantier.
BRUNO: O întâmplare care îmi vine în minte, deși e destul de veche, s-a produs pe undeva pe la Bușteni, într-o zonă în care pe atunci se dezvoltau cu elan case de vacanță. Șantierul la care am ajuns nu era al nostru, ci al unor cunoscuți și nu mai știu exact ce căutam pe-acolo. Ajungând noi mai devreme decât proprietarii, am dat de meșterii care în paralel mai făceau o casă, la două proprietăți distanță, pentru un șmecheraș care îi ademenise cumva și îi folosea când titularii de contract erau plecați la București. Cum se face, cu ciordeli de materiale și tot tacâmul. Având ceva timp de așteptat, am intrat în vorbă cu celălalt proprietar, șmecherul local respectiv care se învârtea pe-acolo. Spunându-i că suntem arhitecți, ne-a privit cu disprețul și condescendența cuvenite și ne-a explicat în cuvinte simple, elegante, că el n-are nevoie de arhitecți și că și-a desenat singur casa, care prindea contur. Mândru, a ținut să ne și arate o hârtie de caiet de matematică pe care desenase, „la scară”, firește, un fel de plan. Uitându-ne noi sincer interesați de ultimele tehnici de redactare, am constatat că undeva în mijlocul planului se formase o cameră între dungile-pereți trasate cu pixul care nu avea nicio ușă, nimic. Întrebând curioși ce se întâmplă acolo, am simțit că l-am surprins pe autor, care nu prea știa ce să zică. Cum zidurile reale, de cărămidă, ale viziunii erau deja cam de vreo jumătate de metru înălțime, spațiul respectiv era cât se poate de vizibil și concret, așa că i l-am putut arăta și în natură. A părut la fel de surprins să constate și pe viu că în mijlocul casei pe care și-o construia există, între pereți groși de 30 de cm, o cameră fără uși și noimă, cam de 2 pe 3 metri. Surpriza constatării l-a făcut să-și piardă puțin din aplomb și atunci am simțit că e cazul să-i dăm o mână de ajutor profesional. L-am sfătuit deci, cu maximă seriozitate, să o lase așa ca să nu strice viziunea și echilibrul proiectului, doar să aibă grijă să nu uite vreun meșter pe-acolo când pune acoperișul, că o să miroasă cam nasol de la o vreme.
Citește interviul complet în revista igloo 217 /
POV: arhitectură, film, scenografie, oraș /
dec 2023 – ian 2024
