Vederi strâmbe: igloo în trecere pe la Bienala de Arhitectură de la Veneția
Text & foto: igloo
De curând s-a încheiat ediția 2023 a Bienalei de Arhitectură de la Veneția, căreia i-am făcut și noi (o parte din echipa igloo) o vizită, într-un weekend însorit de octombrie. Prefăcându-ne un pic că suntem la zi cu zâzaniile din domeniu și că avem un cuvânt greu de spus în privința discursului arhitectural contemporan – de pildă, cam câtă arhitectură e la Bienală și cât… orice altceva – am pornit la drum, când cu ochi critici, când cu inocență și mirare. Cu sau fără arhitectură (și cu sau fără ghilimele la arhitectură), Bienala rămâne un spectacol. La fel și Veneția întreagă, cu palazzo-urile ei misterioase și contradictorii. Așa că nu ne-am mulțumit doar să privim și am zis să și muncim. Urmează câteva impresii, la cald și la rece, fiecare pe cont propriu.
N.B. Au scris chiar și arhitecții – cu forța, dar s-a scris! Spre deosebire de non-arhitecții redacției, care, cu cât se pricep mai puțin la un subiect, cu atât mai ușor scriu despre el. Că așa-i în firea lucrurilor!
Bruno Andreșoiu, arhitect | În Pavilionul Țărilor Nordice mi-am desăvârșit tehnica facerii (de) igloo
De mic mi-au plăcut bibliotecile. Sigur, și alte locuri inventate de oameni pentru a-și desăvârși cultura, cum ar fi cârciumile, dar acum nu mă refer la ele. Așa că atunci când, rătăcind năuc prin parcul Bienalei Veneziene, am auzit de Girjegumpi, m-am îndreptat direct către Pavilionul Țărilor Nordice. Bănuiesc că oricine știe că Girji înseamnă carte în sami, așa că îmi înțelegeți interesul.
Nu a durat mult să gasesc, prin amenjarea crengoasă și îmblănită a austerului pavilion, cartea pe care o căutam. Cum locul era plin de invitații la lectură și experimentare spațială, m-am tolănit pe niște blănuri de ceva, poate ren, și mi-am văzut de treabă. How to build an igloo and a qamutiik era una dintre sutele de cărți pe care arhitectul artist Joar Nango le-a adus la Bienală, alături de multe alte artefacte și încropeli (în sens bun, vernacular) ca să-i susțină demersul de recuperare a culturii sami din care face parte. Cultura care l-a făcut să folosească, la amenajarea cu pricina, materiale găsite in situ, adică inclusiv un copac de lângă pavilion, pe care – nu vă neliniștiți – nu l-a doborât personal noaptea cu securea, ci l-a achiziționat de la tăietori autorizați. Sigur că lectura mea, limitată la tăierea și montarea blocurilor de gheată în formă de cupolă, sau îmbinări de lemne întru bună alunecare, nu mi-a deschis tot orizontul de idei al pavilionului, dar statul acolo m-a apropiat, puțin, de cultura materială a populației sami. Deși partea cu filozofia edificatului sami, lupta pentru păstrarea identității, colonialism (da, s-a întâmplat și în Europa) și alte specificități specifice mi-au rămas nefamiliare, nu înseamna că voi, ceilalti, nu puteți aprofunda chestiunea.
Eu în schimb pot acum, oricând, să construiesc un igloo!
Diana Badea, PR & comunicare | Nimic nou pe frontul de vest sau despre cum Pavilionul Rusiei rămâne încă tăcut
Pavilionul Rusiei la Bienală rămâne pustiu. Poate sună a ofensă că am ales un pavilion de fapt închis, dar ce ar fi dacă l-am privi ca pe un onest performance al tăcerii? În era bienalizării masive a artei, în care expozițiile devin blockbustere conceptuale, expunându-se mult, abuziv, la fel, un strop de gol lasă răgaz ideilor să se așeze.
Proiectat între 1913 și 1914 de arhitectul rus Alexey Shchusev, nu este prima dată când spațiul rămâne închis. În 1922, 1938-1954, dar și între 1978 și 1980 pavilionul și-a trăit alte tăceri. 2022 a fost anul în care bombele lui Putin au început să cadă deasupra Ucrainei și primul an recent când pavilionul Rusiei s-a închis. Și asta nu din cauza organizatorilor Bienalei, ci chiar din decizia artiștilor ruși care și-au declinat participarea. Kirill Savchenkov şi Alexandra Sukhareva, care trebuiau să-și prezinte lucrările în cadrul Bienalei de Artă, s-au retras, declarând: „Nu există loc pentru artă când civili mor din cauza tirurilor cu rachete, când cetățenii Ucrainei se ascund în pivnițe, când demonstranților ruşi li se închide gura.” Au sau nu dreptate, noi nu știm, dar parcă-parcă ne-am bucurat de mai puțină poluare de la lipsa yahturilor de lux ale oligarhilor „parcate” de obicei pe Riva Sette Martiri. Meno male, cum ar zice italienii.
Roland Fediuc, arhitect | Un spațiu de dezbatere
Prima vizită la un eveniment de tip Bienală. Trebuie să recunosc că așteptările erau altele – că voi participa la expoziție de arhitectură unde sunt prezentate proiecte din întreaga lume, proiecte recent realizate sau în curs de execuție.
După vizionarea câtorva pavilioane întrebarea care îmi tot apărea în minte era: Unde este arhitectura din Bienala de Arhitectură de la Veneția? Văd doar concepte duse la extrem, care abia că ating domeniul arhitecturii; poze; postere; fotografii cu natură și doar câteva machete care, deși atent lucrate, reprezintă doar niște concepte ale unor construcții mult prea mari ca să poată fi puse în execuție…
Am parcurs cu răbdare toate pavilioanele din Giardini și din Arsenale încercând să înțeleg „ce a vrut artistul să zică”. Câteva idei practice precum intențiile Pavilionului Turciei, de a reutiliza construcțiile existente părăsite, abandonate și uitate; cel al Germaniei care reprezintă un șantier în lucru și refolosirea materialelor utilizate la expozițiile din anii anteriori; și abordarea vernaculară a Pavilionului Slovaciei, cu preocuparea sa pentru ecologie și eficiența energetică.
În rest… ciudata senzație de a profesa în domeniul arhitecturii și totusi de a nu rezona cu majoritatea pavilioanelor, mai ales cu cel românesc, care, din punctul meu de vedere, exprimă o eternă și des întâlnită frustrare națională: „Suntem și noi pe aici, am contribuit și noi cu ceva pe lumea asta, fie că sunt construcții, automobile sau sisteme de propulsie. Ne luași și pe noi în serios?” O raportare la trecut și la realizări de demult, dar acum cum rămâne? Ce și cum avem de gând să facem pe viitor?
A fost, desigur, o experiență diferită față de orice expoziție sau muzeu la care am fost vreodată. Conținutul de informație este foarte mare și diversificat. Iar acum că au trecut câteva săptămâni de la această călătorie, lucrurile încep să prindă un nou contur în percepția mea. E limpede că expozițiile văzute nu aveau ca scop parcurgerea unor proiecte realizate sau fezabile, ci mai degrabă propun un loc în care participanții își expun idei/concepte care ulterior vor da, poate, naștere unor tehnici și principii de proiectare în ton cu probleme autohtone, geopolitice, geografice sau socioistorice ale contemporaneității. Este acolo și un manifest vizual. Este un spațiu de dezbatere publică în care se identifică probleme din prezent și se trasează direcții de gândire pentru a îmbunătăți traiectoria viitorului.
Cătălin Artenie, graphic designer | Un labirint din oțel colorat – Pavilionul Poloniei
Nu cred că e o întâmplare că cel mai mult mi-a plăcut un pavilion foarte… grafic, fiind totodată și extrem de spațial. E vorba de Pavilionul Poloniei, care a prezentat Datament, o instalație schematic-monumentală ce umple interiorul pavilionului cu un „grilaj” colorat aparent aleatoriu. Structura lui însă – alcătuită din aproape 2000 m de profile de oțel colorate – reproduce la scara 1:1, în valori medii, configurația și dimensiunea locuințelor din patru țări, alese din diferite zone geografice: Hong Kong, Mexic, Malawi și Polonia.
Iuliana Dumitru, redactor | O digresiune neîncheiată – Pavilionul Letoniei
Experiența din Pavilionul Letoniei – înșirat la rând în Arsenale, într-o unică și banală încăpere, de tranzit aproape – a stat pentru mine sub semnul contradictoriului. De ani de zile, vizitatorul bienalei – fie ea de artă sau arhitectură (de altfel, discursurile celor două e identic, deci bienalele seamănă mult, arhitectura intrând și ea, în sensul ăsta, sub umbrela artelor contemporane) – trebuie, înainte de toate, să citească. Mult. Înainte de a privi chiar. Textul curatorial copleșește, eclipsează, devorează sau, dimpotrivă, rotunjește și actualizează obiectul expus. Sau este el însuși obiectul. Dar ca să revin la contradicție…
Contradicția e că într-o bienală suprasaturată de text și context, în care adesea ieși dintr-un pavilion exact așa cum ai intrat (neatins), te prelingi prin întuneric (de cele mai multe ori), pe lângă ecrane, pereți și instalații, ești distras, deja copleșit, în care nu ai cum să vezi tot, nu ai cum să fii vizitatorul ăla ideal pe care și-l dorește orice expozant și nici prea mult de înțeles nu e în cele câteva secunde de trecere când totuși un mic punct de relief ți-ar putea agăța privirea și te-ar putea trezi din anestezie… ei bine, în toată această împrejurare potrivnică în general unei experiențe de vizitare ca act de prezență sau de introspecție, mirarea a fost că am rămas multă vreme în pavilionul leton tocmai ca să citesc. Și nu textul curatorial, devenit un accesoriu (opac, convențional, generic, bifând jargonul oportun în astfel de împrejurări: responsabilitate, comunitate etc.), ci celălalt text, prim(ar), cel care compunea obiecte, obiecte ce la rândul lor creau un univers poetico-spațial de idei, imagini, reverii, reflecții, întrebări. Ca și cum Walter Benjamin, Umberto Eco și vreun poet dadaist s-ar fi întâlnit ca să facă împreună un pavilion pentru bienala de arhitectură: „fantasmagoria” melancolică a mărfurilor, „liste infinite” și un malaxor de colaje pentru reasamblarea limbajelor.
Rămân pe teritoriul ambiguității, nemaiajungând să vorbesc nici de pavilionul pomenit, nici de (vreo urmă de) arhitectură – asta doar dacă, firește, nu acceptăm de dragul jocului că totul e arhitectură, așa cum știm că totul e limbaj/text –, și vă invit să aruncați un ochi chiar pe site-ul pavilionului leton, care nu informează și nu bifează pur și simplu participarea Letoniei la Bienala de Arhitectură de la Veneția 2023, ci propune același exercițiu ludic și reflexiv prezent în pavilion. Dar despre toate astea, mai concret și mai pe larg, în igloo 217 ce stă să vină.
Mihai Popa-Dragomir, arhitect | Laboratorul viitorului. Replacing What Works with What Sounds Good – Mark J. Perry
Nemții au zis că este prea mare consumul și costul amenajării pavilioanelor și s-au apucat de workshop-uri pentru studenți cu ce au strâns anii trecuți de la demontarea expozițiilor din pavilioane; alții văd viitorul ca pe un trai în sălbăticia naturii și ne învață să facem igloo-uri, ceai și ne invită să participăm la dezbaterea despre viitorul… fără arhitectură, doar cu ocuparea spațiului; alții nu amenajează nimic, dărâmă un gard dintre două pavilioane și zic să fim buni vecini; alții ne povestesc despre circuitul banilor în natură (care se aseamănă cu cel al apei). Și ajungem de fapt la tema principală – neoficială: distribuția inegală a resurselor.
Africa – leagănul omenirii, dar până la călătorii sub-orbitale spre tărâmurile unde au fost africanii dezrădăcinați acum 250 de ani… e cale prea lungă doar pentru o Bienală, dar sper că începutul a fost făcut.
Demult, Bienala de Arhitectură de la Veneția era despre arhitectură, spațiu, cum facem să creăm, să-i identificăm limitele pentru a fi folositor. Toate acestea par diluate acum în instalații de artă plastică, scenografie, film (de parcă nu ar exista bienale specifice pentru fiecare), toate cu substrat politic și care de fapt strigă tema principală.
Multe expoziții arată un viitor întunecat, distopic, în care poluarea, inteligența artificială, situația economică globală au schimbat lumea în rău. Impresia generală este că avem un zâmbet amar când ne uităm spre viitor, „laboratorul” este puțin dezordonat, din eprubetele lui ies deocamdată doar idei butaforice, fără ca tehnologia să poată oferi un răspuns coerent la problemele actuale, ci chiar adâncindu-le. Poate că imaginea pe fond negru din Pavilionul Serbiei este cea mai apropiată de tema arhitecturii viitorului, pentru că mă duce cu gândul la un inel pe orbită, nu aici pe pământ, unde problemele par că nu au rezolvare din partea expozanților.
Veneția este foarte bine, în schimb. La fel de frumoasă, la fel de aglomerată.
