Cu o prezență absolut remarcabilă, Eliza Yokina este o arhitectă recunoscută pentru munca sa multidisciplinară – fie că vorbim de arhitectura construită, design, educație sau instalații temporare, proiectele Elizei încorporează referințe abstracte și surprinzătoare, care antrenează imaginația utilizatorului. Pentru mine, Eliza Yokina a fost dintotdeauna un mentor din punct de vedere profesional. Îmi amintesc perfect prima interacțiune: pe holurile facultății de arhitectură, la care fusesem recent admisă ca studentă, era expus un proiect al Elizei din primul ei an de facultate. De fiecare dată când treceam pe lângă, mă opream să-l studiez. Era un pavilion expozițional, cu o arhitectură cu gesturi clare și sensibile. Un Google search mai târziu, am descoperit în ea o arhitectă care mi-a inspirat de la distanță parcursul profesional. Interviul ce urmează construiește un portret închegat, conectând multe paliere care descriu personalitatea aparte a Elizei.

 

Cum s-a dezvoltat interesul tău pentru arhitectură?
A fost o întâlnire neașteptată și fericită. Interesul, practic, a crescut constant în timpul studiilor și, dintr-o alegere mai mult sau mai puțin întâmplătoare, a devenit un mod de a mă raporta la totul, măsura lucrurilor și a lumii. Trebuie sa precizez aici că am venit la studii în România la 18 ani, direct după o încercare eșuată de a intra la Arte în Sofia.

 

Cum ai început să lucrezi în domeniu? Care erau perspectivele tale la debutul carierei?
Am început să lucrez încă din timpul studenției, ba că aveam timp, ba că mi se părea că e ceva de făcut și mă ajuta să învăț mai mult, să mai câștig ceva pe lângă bursă… La început, făceam echipe de concursuri cu alți colegi studenți și am colaborat în felul ăsta cu Mario Kuibuș și cu Dorin Ștefan. Încet-încet, m-am angajat prima dată la PZP, apoi am lucrat la ZIPstudio. Cu Marius Marcu Lepadat am lucrat încă din anii de şcoală şi sub îndrumarea lui am realizat primul meu proiect construit, un imobil de apartamente în Neptun. După ce am terminat Școala „Ion Mincu”, am ajuns la Urbancult – Adrian Soare, cu care, după câțiva ani (vreo doi), am format biroul SYAA (Soare & Yokina Arhitecți Asociați).

 

 

Am apreciat toate proiectele tale, dau dovadă de rafinament și creativitate. Care ai spune că este, dintre toate, proiectul tău preferat?
Ar fi tare nedrept să spun că am unul preferat; toate proiectele mă bucură atunci când lucrez la ele, mă preocupă și mă provoacă, devin o constantă în cotidianul meu. Sigur că după un timp îmi aduc aminte de unele proiecte mai des decât de altele, dar aici cred că se amestecă mult întreaga poveste a proiectului, nu doar semnificația sa din punct de vedere arhitectural.

De obicei, în cercul de prieteni al arhitecților, ai să găsești multi „foști” clienți. În jurul unor proiecte, mai ales atunci când există chimie, se creează și prietenii și relații trainice. De exemplu, apreciez relația cu fetele de la Simbio, Mazilique, cu care acum sunt vecină; cu cei de la Limanul Resort, cramele Corcova, Roy&Dâmboviceanu, cu famila Mandrea… În felul acesta, oamenii și relațiile pe care le stabilești cu ei pot influența preferințele. Simt asta și pentru proiectele în care am învățat mult, care m-au scos din zona de confort, indiferent de rezultat. Una peste alta, uitân­du-mă înapoi, proiectele semnificative pentru mine nu au fost neapărat cele arhitecturale, ci mai degrabă cele care au stat la limita dintre arhitectură și orice altceva, precum e cartea „Vise despre Case”, Asociația „De-a Arhitectura”.

 

Privind înapoi, care au fost cele mai mari provocări de până acum în domeniu?
O lecție, sper, învățată în timp: să acomodez partea pragmatică în proiect. Încerc să rămân alături de echipă pe traiectoria stabilită, deși, de cele mai multe ori – cu scopul și scuza, în același timp, de a îmbunătăți – caut modificări.

 

 

Povestește-ne despre originile tale.
M-am născut și am crescut într-un sat aproape de Dunăre, în Bulgaria – mama vlahă, tatăl bulgar. Am avut o copilărie, cum poate fi ea la țară, cu tot ce vine la pachet mai frumos legat de: comunitate, bunici, mâncare, libertate la joacă, natură etc. Mă consider extrem de norocoasă că m-am născut tocmai acolo și tocmai în acea familie; simt că în felul ăsta mi-au fost date amintiri foarte frumoase și simțuri ascuțite. Cu siguranță că, în alt context, acestea ar fi fost altele, ceea ce, probabil, ar fi dat o formă diferită viselor mele.

 

Acesta este un fragment din interviul cu arh. Eliza Yokina. Completul și complexul articol îl găsiți în albumul Arhitectura la feminin.