Mie, unuia, mi se pare că abordarea contemporană a spaţiului public (urban) are ceva handicapativ. Acesta se instituţionalizează, devenind astfel tot mai normat, mai plin de regulamente şi, implicit, restricţii. Normele de siguranţă, noua biblie a proiectării, trebuie respectate cu stricteţe, ca şi cum omenirea
România fierbe: se apropie alegerile. Staţi fără nădejde, nu la cele europarlamentare mă refer, că ele nu par chiar vitale, dacă e să ne raportăm la starea de bine a naţiunii în propriul sos, ci la cele, mult mai importante, ale forurilor de conducere OAR.
În general, lumea românească crede că arhitectura e treabă simplă. Desene, nişte hârtii, „poze” (adică render-uri), câteva cote. Nu tu efort fizic, greutăţi de ridicat la înălţimi mari, transporturi complicate, logistică vastă, aşa cum ştim că se întâmplă la construcţii. În imaginarul comun, arhitecţii sunt
De obicei, tipul acesta de texte îl abordam la începutul anului, atunci când, după letargia digestivă a perioadei celei mai puţin macre a anului, trebuia să îmi promit, post festum, că viaţa are sens şi că merită efortul. Sau în luna aniversară, noiembrie pe numele
Mergând zilele trecute pe bulevardul unui alt oraş al patriei noastre, pe care n-am să-l numesc ca fiind Constanţa, deci cu acuităţile vizuale ceva mai ascuţite decât în cazul traseelor cotidiene, am făcut o constatare în care botanica invadează masiv arhitectura şi urbanismul. Exprimată în
Decembrie, luna cadourilor. Lumini, discounturi şi pachete frumos ambalate. Moş Nicolae, Moş Crăciun, care, în limbajul mai pragmatic al vremurilor şi al oamenilor informaţi, se cheamă investitori. Astfel, ca Poveste de Crăciun vă voi spune o poveste cu investitori.
Cum luna asta se împlinesc 12 ani de când tot facem reviste şi cărţi (adică un fel de instrumente de comunicare), am ajuns inevitabil să constat tot felul de lucruri legate de felul în care se comunică arhitectura. În primul rând, piaţa de profil este
O casă, şi mai ales prima casă, nu e un proiect (de viaţă) oarecare. Oricine a trecut prin asta ştie că făcutul primei case seamănă cu prima poveste de dragoste. Cu condiţia, bineînţeles, ca înainte de a se apuca de prima casă să fi trăit
Dat fiind că vacanţa abia s-a terminat, mă gândesc că nu e cu totul inadecvat să înşir câteva consideraţii cu privire la experienţele personale din ultima, petrecută într-o insula grecească. Cred că ar fi onest să încep prin a spune că m-am nimerit într-o perioadă